Ilie Șerbănescu : România, o colonie la periferia Europei (1-21)

01.12.2016 (11 месяцев назад)
РОШКА Юрий Иванович

1. Românii, chiriași în propria țară

Cartea economistului și publicistului român Ilie Șerbănescu ”România, o colonie la periferia Europei”, apărută recent la editura ”Roza vânturilor” (2016), este o mărturie zguduitoare a tragediei României ultimului sfert de veac. Bilanțul tranziției de la comunism la statutul de membru al UE, pe care îl face domnia sa, este un adevărat strigăt de durere, expresia unei conștiințe lucide, care înfruntă discursul dominant, supunând unei analize riguroase procesul de colonizare a țării sub acoperirea retoricilor triumfaliste de occidentalizare.

Pe parcursul întregii sale istorii zbuciumate, niciodată până în prezent neamul românesc n-a avut parte de o soartă mai vitregă, mai umilitoare și mai lipsită de șanse de emancipare de sub jugul străinilor decât în ultimele decenii. Situația este cu atât mai dramatică cu cât starea de înrobire, de devastare economică, socială și culturală nu este resimțită de către majoritatea covârșitoare a societății ca fiind una de-a dreptul disperată. Asta pentru că, spre deosebire de perioadele istorice anterioare, când ocupantul își impunea voința prin forța armelor și, prin urmare, starea de ocupație era una evidentă, la ora actuală colonizatorii fac uz de inginerii sociale soft, care anesteziază orice bănuială a celor împilați, lipsindu-i de capacitatea de a-și cunoaște asupritorii.

Am considerat extrem de necesară expunerea pe larg a acestei lucrări pentru publicul din Republica Moldova, deoarece și dincoace de Prut ne confruntăm cu aceleași fenomene. Și aici clasa politică este orbită de mitologia neoliberală, iar spațiul public este confiscat de trubadurii integrării europene și ai globalismului.  Această liotă de servanți ai unor interese străine, care impune o viziune deformată asurpa realității, viciind percepția societății asupra cauzelor eșecurilor noastre, ca și asupra soluțiilor ce ar conduce spre redresarea strării de lucruri, n-ar mai avea trecere dacă lumea ar reuși să însușească modul de abordare a problemelor, pe care îl practică Ilie Șerbănescu.

Autorul creionează încă din prefața cărții condiția în care s-a pomenit țara:

”Românii au ajuns deja chiriași în țara lor. Următorul pas – dezmembrarea – este inevitabil. România nu mai este țara românilor. Era, bună sau rea, atâta timp cât proprietarii, buni sau răi, erau românii. Acum, România are noi proprietari. Și acest lucru va fi consemnat și în scripte, politic. Când și cum, nu depinde nimic de noi. Depinde de proprietar, și nu de chiriaș!”.

Așadar, Ilie Șerbănescu afirmă din capul locului că după căderea comunismului românii au fost desproprietăriți, lăsați lefteri, ajungâng străini în propria țară. Chestiunea proprietății a fost dintotdeauna una fundamentală, ea definind esența unei societăți. Oricine cunoaște că stăpân este doar cel căruia îi aparține proprietatea. El și numai el are puterea de decizie, el hotărăște care e partea leului ce îi revine și care este partea lăsată celor mulți, aflați la cheremul lui. Altfel zis, mai simplu, ai proprietate – ești stăpân, nu o ai – ești în cel mai bun caz argatul stăpânului. Alte tipuri de raporturi pur și simplu nu există prin definiție. Iar în cazul României, ca și al nostru, și al aproape tuturor țărilor ex-comuniste din regiune, în postura de argat s-a pomenit nu doar omul simplu, ci și statul, căruia i s-a stors toată vlaga de proprietar, toată puterea de decizie și, prin urmare, însăși rațiunea de a fi – apărarea și susținerea propiilor cetățeni. Cum vine una ca asta, s-ar putea scandaliza consumatorii minciunilor omniprezente?  Cu nițică răbdare, vom vedea mai la vale din argumentația autorului.

Dar până atunci mai reproducem un citat din prefață, care pare a pune la îndoială însuși rostul jocului politic, cu tot cu circul electoral care îl însoțește. Printr-o singură frază Șerbănescu aruncă în aer întregul eșafodaj argumentativ al clasei politice, arătând că toată scamatoria cu votul universal și schimbarea garniturilor guvernamentale nu are cum să miște din punctul mort o societate înlănțuită într-o multitudine de acorduri internaționale și acte normative interne, care au determinat vasalizarea țării:

”Unica ieșire din starea și statutul de colonie nu poate fi, obiectiv, decât o mișcare de eliberare națională. Care poate avea succes sau nu. Și care oricum nu poate fi realizată – admițând prin absurd că cineva din România ar organiza-o! – decât într-un context international favorabil. Un asemenea context nu există în momentul de față. Colonialismul este în ofensivă.”

În țările din Lumea a Treia mișcările de eliberare națională și-au luat avântul tocmai într-un context internațional favorabil, mai exact după al Doilea Război Mondial, iar în spațiul ex-comunist – odată cu slăbirea și apoi prăbușirea imperiului sovietic. Și întrucât noii colonizatori sunt occidentalii, doar dezintegrarea UE sau preluarea puterii în principalele țări din acest subimperiu regional de către forțele patriotice, precum și slăbirea influenței imperiului american, care încă menține în stare de protectorat UE, pot crea condiții favorabile pentru apariția unor astfel de mișcări. Iar până atunci se impune afirmarea plenară în spațiul public a adevărului despre condiția umilitoare în care am fost împinși, scopul fiind crearea unui viguros curent de opinie, care ar putea să se transforme la momentul oportun într-o forță politică redutabilă.

Arătând cum țările din zona ex-comunistă, scăpate de sub comunism, au căzut în plasa unui alt regim nedrept, și mai dezastruos prin efectele lui, autorul accentuează că ”simpla schimbare de paradigmă – asupra căreia s-au bătut tobele politice, anume că ar fi de ajuns să se treacă la proprietatea privată pentru ca subdezvoltarea și sărăcia să fie eradicate de la sine – nu antrenează automat schimbări la nivel de dezvoltare și de standard de viață”.

2. Colonialismul colectiv: alte măști, aceeași piesă

Ca purtător al virusului liberal preț de ani de zile, recunosc și de această dată că eu însumi am crezut cu tărie în acest aparent panaceu până în momentul când am văzut că, deși privatizarea a fost una masivă, efectele ei s-au dovedit a fi de-a dreptul devastatoare. Și întrucât schimbarea puterii nu aducea și schimbări calitative a stării de lucruri, am început a căuta  adevăratele cauze ale eșecurilor noastre. A fost nevoie să acumulez o experiență internațională de peste două decenii și să studiez o mulțime de cărți până când mi s-a împrăștiat ceața din fața ochilor. Tocmai de aceea mă și aplec asupra unor astfel de volume, făcându-le prezentări largi. Așa i-aș putea ajuta și pe alții să scape de vraja dogmelor în vogă.

Mitul extinderii UE spre țările din Răsărit continuă să facă multă vâlvă, pretinzându-se că este vorba despre admiterea noastră în clubul țărilor de elită, ceea ce va atrage negreșit un salt economic și prin părțile noastre. Să vedem, însă, cum dinamitează acest mit Ilie Șerbănescu:

”O violentă și abruptă polarizare economico-socială s-a produs atât pe verticală în fiecare din țările zonei, cât și pe orizontală între Vest și Est…Întreaga configurație actuală economico-politico-socială a Europei poartă amprenta unui clasic sistem centru-periferie de tip colonial. Grație dimensiunii fabuloase, puterii militare și în particular nucleare, precum și depășirii în deceniile Putin a umilinței inițiale, doar Rusia a scăpat din acest sistem centru-periferie cu alungiri de la Vest la Est”.

Că lucrurile stau anume așa, o cunoaște oricine a studiat lucrările a cel puțin doi autori americani de primă mărime, Immanuel Wallerstein și Joseph Stiglitz. Și lista ar putea continua. Dar să revenim la momentul imploziei colosului sovietic și să vedem cum stăteau lucrurile dincolo de fosta cortină de fier, mai bine zis să înțelegem logica marilor puteri economice vest-europene în acel moment, care le-a servit ca o oportunitate istorică nesperată. Se știe că în jocul internațional lumea se conduce de interese, nu de intenții filantropice.  Precum la fel de bine se știe că în relațiile externe marile puteri își drapează orice interes, oricât de venal și cinic, într-o frazeologie scăldată în miere. Asta pentru a prosti aborigenii cu mărgele de sticlă, oglinjoare, ”apă de foc” și alte nimicuri. Așadar, spune autorul:

”Destrămarea Uniunii Sovietice și a conglomeratului ei satelitar din Europa Centrală și de Est a oferit Vestului Europei oportunitatea istorică a unor surse de aprovizionare și piețe de desfacere aproape neașteptate în cvaziproximitate și cvazigratuitate – un adevărat balon de oxigen pentru cel mai în vârstă dintre centrele de putere economică ale lumii și, oricum, cu cel mai costisitor model social devenit handicap în fața ascensiunii noilor concurenți mondiali din Asia. Vestul Europei s-a repezit spre Centrul și Estul Europei oferit pe tavă de istorie.”

Dar oare nu anume în acest hal am ajuns și noi, după ce ne-am făcut toate temele dictate de centrele de putere occidentale, cu privatizări, ajustări și reglementări masive? Ce altceva decât zonă de extracție a forței de muncă și de desfacere a produselor și serviciilor occidentale am ajuns să fim în ultimii ani?  Principiul sacrosanct al liberei circulații funcționează perfect – exportăm oameni și importăm bunuri și servicii. Cât de echivalent este acest schimb, se vede de la o poștă. Așa că nu ne rămâne decât să scandăm în cor, ca la paradele comuniste de pe vremuri: ”Trăiască regimul fără vize și cel al liberului schimb!”  Pentru că schimbul de sclavi fericiți pe marfă de import e în plină desfășurare.  Astfel, mai toată lumea e mulțumită: sclavii, pentru o pentru bucată de pâine pe care o pot câștiga pe aiurea, iar corporațiile transnaționale, pentru că ne pot inunda cu mărfurile lor.

Astfel, continuă autorul, cele 5-6 foste puteri coloniale din Vestul Europei, care timp de secole și-au asigurat prosperitatea datorită extracției sistematice și masive din teritoriile coloniale, au pus la cale un fel de ”colonialism colectiv”. Anume acest nucleu dur al țărilor respective a stabilit regulile impuse în spațiul ex-comunist, doar că de această dată rolul armatelor cotropitoare le-a fost atribuit multinaționalelor. Iată cum a decurs această operațiune de o amploare continentală cu consecințe catastrofale pentru ”beneficiarii” acestor politici:

”În spiritul libertății de mișcare și acțiune propovăduite, s-a trâmbițat nevoia unei liberalizări rapide și depline a circulației produselor, serviciilor și capitalurilor, a schimburilor comerciale, valutare și de investiții. Ce înseamnă acest lucru?! Că de la sine cei puternici și deja așezați pe piață, adică cei din Vest, vor acapara tot, întrucât în mod obiectiv nou-veniții din Est nu puteau fi decât slabi și fără potențe tehnologice și financiare.”

Teoreticianul protecționismului economic, Friedrich List, avertiza încă în prima jumătate a secolului XIX că atunci când fuzionează o economie puternică cu una subdezvoltată, prima are doar de câștigat, iar cea de-a doua – doar de pierdut. El arăta cât de riscant este pentru germani să dea curs insistențelor britanice de a înlătura barierele vamale în condițiile unei discrepanțe izbitoare în nivelul de dezvoltare. De atunci și până în prezent timpul a verificat și a confirmat de nenumărate ori justețea concepției lui List.  Însă, în momentul dobândirii independenței, noi, cei din spațiul ex-comunist, habar nu aveam de toate acestea. Tocmai de aceea am și înghițit toate gogoașele liberale ca pe niște cadouri de mare preț.

Odată semnalul privatizărilor fiind lansat, rechinii capitalismului occidental au avut din capul locului ținte bine determinate. Ei s-au năpustit spre cele mai grase felii din avuția statului:

”Ca în scenariul clasic colonialist, capitalul vest-european s-a înfipt de la început în ceea ce constituie rulajul banului într-o economie: exploatarea resurselor naturale, distribuțiile de energie, (cele care colectează banii din asigurarea cu energie) și băncile. Restul – industrii, servicii, comerț – s-a prăbușit aproape implicit în brațele ”eliberatorilor” vestici. Esențială a fost implementarea cât mai rapidă a mecanismului de extracție de sevă economică din Est, care operează în principal și masiv prin menținerea în Est a salariilor mici, dar generalizarea (impusă) aici a prețurilor din Vest” (subl. ne aparțin – Iu. R.).

Atenție ! La noi nu e diferit. Cine crede că menținerea salariilor mizerabile în sectorul de stat, dar și în cel privat, este doar o măsură luată de niște guvernări ticăloșite, se înșeală amarnic. Salariul minim pe economie este plafonat la indicația acelorași stăpâni ai actului decizional din Vest, care ne stabilesc și ceilalți parametri economici de bază, cum ar fi deficitul bugetar, rata inflației, principalii indicatori fiscali, nivelul admisibil al subvențiilor etc. Creditorii externi sunt cei care dictează condițiile. Banii lor nu sunt pentru salvarea, ci pentru înfeudarea noastră. Dar despre asta vom vorbi puțin mai târziu.

3.”Hoții noștri” – clienții permamnenți ai DNA, ”hoții lor” – imuni în fața justiției

Spre deosebire de România, Republica Moldova nu dispune de resurse naturale atât de bogate, însă cel puțin un exemplu mai mult decât semnificativ ar fi de adus aici. Privatizarea rețelelor electrice în favoarea companiei transnaționale spaniole ”gasNatural fenosa” reprezintă o formă clasică de extracție de tip colonial a unor supraprofituri din distribuție, banii storși din această activitate parazitară fiind transferați cu regularitate în țara de origine a acestui gigant. Prezența în sistemul bancar a capitalului străin la noi pentru moment (cel puțin în aparență) este mai redusă decât în România, însă nu încape îndoială că în scurt timp, pe fundalul scandalurilor financiar-bancare și a arestării lui Veaceslav Platon (unul dintre cei mai grei jucători pe piața financiară), sistemul nostru bancar va fi înghițit integral de capitalul străin. Spre bucuria naivilor și spre nenorocirea țării care, fiind lipsită de pârghii de stimulare a economiei prin linii de creditare eficiente, n-are nici o șansă să depășească starea de înapoiere.

Menționând că România a devenit ținta predilectă a Occidentului nu doar pentru că dispunea de resurse naturale de o valoare cu totul aparte, ci și pentru că reușise să scape integral către sfârșitul perioadei comuniste de datoriile externe, autorul arată că liniile de creditare externă nu reprezină altceva decât ”un instrument folosit copios de marii creditori pentru înrobirea debitorilor”. Așadar, să fim atenți la discursul public al partidelor de la noi, indiferent de poziționarea lor pe eșichierul politic. În timp ce guvernarea prooccidentală divinizează cooperarea cu FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană, opoziția considerată eurosceptică și filorusă, de regulă, nu neagă necesitatea acestei cooperări, precizând doar că e nevoie să știi să negociezi cu acestea.

Altfel zis, avem și partide care mai cred că în negocierea dintre un lup și un iepure ambele părți  ar fi în condiții egale. Pentru a se debarasa de asemenea iluzii, politicienii noștri ar trebui să mai pună mâna pe carte, citindu-l măcar, să zicem, pe americanul John Perkins sau pe rusul Valentin Katasonov, ori pe românul Ilie Bădescu (a se vedea lucrarea acestuia, scrisă împreună cu Ciprian Bădescu ”Conversiunea sistemelor”). Desigur, asemenea lecturi ar putea fi utile doar acelor politicieni care nu sunt vânduți unor interese străine și vibrează la nevoile reale ale țării. Însă așa cum avem, exact ca și frații din România, prea multe cozi de topor sau personaje politice în vogă, dar fără viziune, a ne face iluzii în acest sens ar fi nu doar inutil, ci și periculos.

Să vedem acum ce au cedat, vândut, înstrăinat în mod criminal valeții români gangsterilor economici străini, și asta doar trecând în revistă cele mai importante piese ale economiei naționale. Șerbănescu spune:

”Să evocăm cazul pieselor strategice: Petrom (cu toate resursele de petrol și jumătate din cele de gaze), distribuțiile de energie (70% din cele de carburanți, 100% din cele de gaze, 80% din cele de electricitate), băncile (circa 90%), toate industriile (siderurgia, metalurgia feroasă, metalurgia neferoasă, construcțiile auto, materialele de construcție), telefonia fixă, sistemul de asigurări. Și să nu uităm că totul s-a desfășurat în numele așa-zisei privatizări. Așa-zisă, pentru că aceste piese de forță au fost preluate nu de companii private, ci de stat, totul rezumându-se la o trecere din proprietatea statului român în proprietatea unor state străine mai puternice, mai chivernisite. OMV, Eon, GDF, CEZ, OTE, Enel, chiar și într-o mare parte Renault sunt companii de stat, și nu private!”.

Așadar, iată cum stau lucrurile cu tranziția dincolo de Prut. Dar partea proastă e că dincoace de Prut lumea cu dispoziții românofile trăiește într-un univers virtual, consumând subiecte glorioase din istoria și cultura națională, dar neavând vreo tangență nici cu realitățile economice, nici cu cele geopolitice. Discursul siropos, plin de incantații patriotarde, slobozite periodic din gurile oficialilor români și preluate cu entuziasm de fanii lor moldoveni, acoperă cu o perdea densă de fum tot ce ține de analiza pragmatică și matură a fenomenelor ce se desfășoară în România. De altfel, una dintre temele predilecte la Chișinău în legătură cu nevoia de a lupta cu corupția ține de glorificarea DNA, mecanism ce s-ar crede că ar trebui imitat și în Moldova. În acest sens Șerbănescu salută activitatea respectivei insituții, însă face următoarea precizare :

”În iureșul campaniilor antifurt și anticorupție, a căzut din păcate în capcana anterior arătată (trecerea cu vederea a matrapazlâcurilor făcute de străini în complicitate cu românii – n.n.) și DNA, care, în esență, exercită un rol asanator în societate, acționând contra hoților și corupților, dar care, nu se știe de ce și pentru ce, nu descoperă practic nici un străin în mizeria hoției și corupției, neputând astfel aduce vreo explicație pentru care România furată de români se află de fapt la străini!”.

Că lucrurile stau anume așa, nu încape nici un fel de îndoială. Asta din simplul motiv că însăși instituția respectivă a fost inventată pentru a cotonogi mogulii români, însă nu în avantajul statului și al poporului, ci doar pentru a-i elimina pe ”greii” din businessul și politica românească (e adevărat, corupți!)  și a-i înlocui pe primii cu companiile străine, iar pe ultimii – cu personaje alde Iohannis și Cioloș la București și Maia Sandu la Chișinău. Adică, are loc trecerea economiei în proprietate străină și epurarea mediului politic, oligarhii de ieri fiind înlocuiți cu păpușile de paie ale unor centre de influență dinafară. Cam asta ni se pregătește și nouă: după plecarea proocidentalior compromiși și corupți de teapa Filat și Plahotniuc, este programată instalarea unor proocidentali imaculați, dar docili, care vor face jocul străinilor în detrimentul țării. Iată natura schimbării care ni se pregătește.

4. Mitul investițiilor străine – o minciună a corporatocrației

Acum să dăm un citat în speranța că argumentele autorului vor reuși să facă lumină măcar parțial asupra mitului investițiilor străine ca soluție salvatoare pentru economia unor țări ca ale noastre:

”Capitalul străin externalizează către țările de origine profituri înainte de fiscalizare de cel puțin 100 milioane de euro pe zi! 100 milioane de euro pe zi înseamnă 35-40 miliarde de euro pe an”.

Pentru comparație, ar fi de făcut o investigație sau măcar o estimare cam ce sume scot afară din Moldova, să zicem, ”gasNatural fenosa” (spanioli), companiile de telefonie mobilă ”Moldcell” (turci), ”Orange” (francezi) sau fabrica de ciment de la Rezina ”Lafarge” (francezi), ca să ne limităm doar la câteva exemple. Deci, direcția pe care merg autoritățile noastre nu este una diferită de cea a colegilor lor de la București. Și totul se face sub stindardul victorios al integrării europene. Căci altfel, zice-se, nici nu poate fi.

Să vedem acum, măcar și în treacăt, cum se prezintă structura economiei românești, dar și cum ar trebui să arate aceasta pentru a genera prosperitate. Starea de deformare catastrofală în care a ajuns economia țării este definită de către autor astfel:

”Structural această economie din România este a consumului fără producție, a hipermarketurilor fără fabrici, a băncilor fără economie reală, a mașinilor fără șosele, ceea ce proiectează lipsa de perspective. În mod dramatic, cele două componente ale economei din România nu au aproape nici o legătură nici pe verticală, nici pe orizontală. Componenta străină este insularizată: se aprovizionează dinafară și lucrează pentru afară, nu difuzează în restul economei… Industrializarea pe care aparent o generează investițiile străine este o falsă industrializare (subl. noastră – Iu.R.)”.

Asta apropo de lanțurile de hipermarketuri gen Metro și Kaufland, și de întreprinderile care lucrează cu materie primă de peste hotare și livrează integral marfa tot în exterior, dar și de parcurile industriale, și de alte prezențe economice occidentale răstrâmbițate pe la noi de trubadurii puterii. Toate acestea sunt elemente ale unei economii colonizate, de consum a produselor străine și de exploatare a forței de muncă locale, remunerate de zeci de ori mai prost decât în țările de origine ale investitorilor. Cu o asemenea structură a economiei dezastrul general doar se va accentua la toți parametrii.

Iată cum, în viziunea lui Ilie Șerbănescu, trebuie gândită strategic o economie a unei țări independente, care își dorește un viitor mai bun:

Industrializare înseamnă crearea unui țesut industrial în economie, ale cărui noduri se află într-o legătură organică între ele. Acest țesut trebuie să fie de origine endogenă, pentru că numai astfel poate avea trăinicie și durabilitate. Factorul exogen poate ajuta, dar nu poate înlocui factorul endogen în crearea unui adevărat țesut industrial. Nu există industrializare pe bază de investiții străine. Orice inserție străină riscă să devină ”insulă” și rareori se integrează solid. (Re)industrializarea ce pare a se fi produs din anii 2000 nu putea fi o adevărată industrializare, pentru că avea la bază integral investiții străine (subl. noastre – Iu.R.) ”.

Iar ceva mai jos vine o precizare extrem de relevantă și pentru cazul nostru :

”În termeni mai puțin ”drăguți” și mai puțin tehnici, ”insularizarea” se numește mai de demult exploatarea colonialistă a celor slabi și subdezvoltați de către cei puternici și dezvoltați. După distrugerea țesutului industrial în România, investițiile străine ”insularizate” constituie cel mai profitabil mijloc de exploatare a unui teritoriu rămas anexă de consum de la periferie a centrului”.

5. O rată de depopulare consemnată doar în războaie

Suntem la fel de afectați ca și România și la capitolul prăbușire demografică. Doar că, de regulă, în spațiul public se operează cu termeni de genul migranți, remitențe, diaspora etc. De fapt, ne aflăm și unii, și alții într-o adevărată catastrofă demografică de proporții uriașe. Cauzele și consecințele iminente ale acestui fenomem sunt analizate pe larg și dezbătute prin alte părți, și nu în ultimul rând în SUA și Europa Occidentală.

La noi, însă, subiectul respectiv este fie ignorat, fie abordat în treacăt, circumstanțial și inconsistent.  Blamăm pe bună dreptate deportările staliniste, dar ne scapă să observăm că la ora actuală suntem deportați la o scară infinit mai mare. Cauzele tragediei din anii regimului comunist parcă am reușit să le înțelegem, însă resorturile profunde și deseori ascunse ale tragediei de azi ne scapă celor mai mulți dintre noi. Mai grav, multora situația de azi nici nu li se pare a fi una alarmantă. Confuzia mai e sporită și de faptul că strămutarile făcute de către sovietici au fost unele forțate, în timp ce valul de ”nomadism în masă” de azi este unul în aparență benevol.

Dar iată ce spune autorul nostru în acest sens :

”România a reușit într-o perioadă de-o clipă la scara istoriei să înregistreze cea mai înaltă rată de depopulare consemnată vreodată în istoria modernă a lumii. Practic, nici una dintre țările afectate de războaie grave, probabil cu excepția Siriei, nu a cunoscut o rată de depopulare similară României. Din cauza prăbușirii rapide a natalității și bejeniei absolut spectaculoase, România a ajuns practic singura țară subdezvoltată din lume, care are probleme demografice de tip țară dezvoltată… Bejenia a ajuns o tragedie națională, implicând 40% din populația țării în vârf de aptitudine de muncă.”

Și în fața unei astfel de stări de lucruri, ce se agravează vertiginos, nici guvernanții de la București, nici cei de la Chișinău nu au nici o soluție economică viabilă. Nici nu pot avea, atâta timp cât se va perpetua starea de ocupație economică în care ocupantului nu-i pasă de dispariția fizică a unui popor, ci doar de stoarcerea supraprofiturilor cu orice preț.

Întrucât noul tip de imperialism practică inginerii sociale extrem de eficiente de spălare pe creieri a populațiilor cucerite, cei aflați sub dominație străină nu simt nici un disconfort în raport cu împilatorul, blamând cu sau fără temei doar propriile guverne și așteptând salvarea de la un nou ciclu electoral.

6. Sărăcia programată și Enciclopedia Britanică despre colonialism

Auzind discursul strident al unioniștilor de azi de la Chișinău, ai impresia că nici n-a trecut mai bine de un sfert de veac din momentul când, pe valul de entuziasm al renașterii naționale, visam la ”unirea celor două state românești după modelul german”. Însă astăzi se vede cu ochiul liber că o Românie independentă și puternică, în stare să remorcheze Republica Moldova spre un ”viitor luminos”,  pur și simplu nu există.

Cine nu vrea să țină cont de noile realități geopolitice, economice, etnopsihologice, culturale și de alt gen și continuă să pedaleze pe acest discurs este fie naiv, fie, mai grav, un aventurier iresponsabil. Deși autorul nostru nu vizează deloc subiectul respectiv, totuși dacă s-ar ține cont cel puțin de argumentele aduse mai jos de către acesta, elanul unor visători s-ar putea să se mai tempereze. Să-l ascultăm :

În prezent, România are cea mai înaltă rată de sărăcie din Europa. Și rata crește și crește pentru că provine din sărăcie. În general, sărăcia este asociată excluziunii sociale. Dacă devii salariat, ieși din zona excluziunii sociale. În România, însă, dacă devii salariat, nu ieși din zona excluziunii sociale sau din sărăcie. Iar aceasta derivă din salariile mici, care constituie cheia jafului practicat de capitalul străin. România are cea mai dramatică împărțire a PIB-ului între muncă și capital. Munca prelua din PIB la intrarea în UE 41-42%; a ajuns să preia doar 31%! Capitalul preia 55%. În tot Occidentul este invers: munca preia din PIB mai mult decât capitalul. Trebuie spus clar: în țările colonialiste este invers decât în țările coloniale! Primele trăiesc mai bine pe seama ultimelor!” (subl. ne aparțin – Iu.R.).

Acum, după lectura atentă a citatului de mai sus, să punem cap la cap intenția de a aduna laolaltă cea mai săracă țară din Europa – Republica Moldova cu o țară ca România, care, așa cum arată autorul, ”are cea mai înaltă rată de sărăcie din Europa”. Iese ceva acătării din această aglutinare mecanică sau – fie ! – romantică? Nu iese nimic? Păi în aceste condiții altfel nici nu poate fi! Tot aici ar trebui să mai ținem seama și de faptul că nici poporul, adus la sapă de lemn și exilat ”de bună voie” din țară, nici cu atât mai puțin guvernele, reduse la rolul de pioni ai unor interese străine, nu mai au nici un cuvânt de spus în actuala conjunctură internațională.

Două state desuveranizate, devastate economic și secate de toate energiile, n-au cum să-și depășească postura de protectorat aflat la cheremul străinilor și să facă istorie. Prin urmare, oricât de amar ar fi adevărul, anume aceasta este starea de lucruri la ora actuală.

Termenul de colonialism aplicat unei țări ca România scandalizează și pare deplasat din simplul motiv că urechea românului, ca, de altfel, și a noastră, a celor de dincoace de Prut, a fost descântată și sedusă de sirenele europenizării, care au potopit toate sectoarele societății: mass-media, politicul, sistemul de învățământ, instituțiile statului. Iar o mincuiună, se știe, dacă e repetată de o mie de ori, cum spunea respectivul fruntaș nazist, devine adevăr. Sau ține loc de adevăr. Iată ce relatează autorul despre reacțiile fețelor simandicoase din establishmentul românesc la auzul acestui termen deloc eufonic :

”Când aud de aprecieri că România a ajuns din păcate o colonie, politicieni sau executivi din indiferent ce parte a spectrului parlamentar și chiar analiști economici sau politici de toată reputația se fac toți că plouă și abia așteaptă să-și poată elibera auzul de asemenea blasfemii și să se întoarcă la liturghiile lor despre mântuirea României în UE și în ”piețele libere” de comunism și etatism. Vai, cum ar putea România, membră a UE, să fie o colonie? Uite-așa, și încă o colonie de la periferie, chiar a centrului vest-european al UE!”.

Pentru a-și fortifica poziția în baza unei surse academice greu de contestat, autorul preia definița colonialismului chiar din Enciclopedia Britanică:

”Control exercitat de o putere asupra unei zone sau asupra unui popor ce depinde de ea. Printre scopurile vizate de colonialism se numără exploatarea economică, a resurselor naturale ale coloniei, crearea de piețe de desfacere noi pentru colonizator și extinderea teritoriilor dincolo de granițele naționale”.

Așa că cine nu e de acord cu Ilie Șerbănescu, n-are decât să scrie plângeri autorilor acestei lucrări enciclopedice monumentale.

7. Ciocoii vechi și ciocoii noi, la ei ca și la noi

Radiografia societății românești pe care o face autorul și maniera extrem de exactă de a descrie toate aspectele procesului de cedare a principalelor sectoare ale economiei și de abandonare a funcțiilor de bază ale statului în avantajul noilor ocupanți nu lasă loc de replică sau dezacord.  Demonstrarea detaliată a procedeelor utilizate de puterile ocupante în complicitate cu administrația de la București, aflată în slujba acestora, scoate în evidență existența unui plan bine ticluit de preluare a întregului control asupra economiei românești. Să mai parcurgem împreună câteva rânduri din vibrantul rechizitoriu al autorului nostru, adresat celor care au nenorocit țara într-un hal pe care nu l-a mai cunoscut niciodată în trecut:

”Prin liberalizările impuse de centrul vest-european, prețurile au ajuns la niveluri similare în periferia România,  numai salariile au rămas în urmă la niveluri de câteva ori mai mici (acesta fiind mecanismul principal prin care centrul absoarbe seva economică de la periferie); liberalizările au operat de la început doar în domeniile în care era interesat centrul (produse, servicii, capitaluri), dar nu și în ce privește forța de muncă din România; pentru a extrage mai lesnicios profit, hipermarketurile occidentale au obținut în România amplasări înlăuntrul orașelor, și nu doar în afara acestora, precum la ele acasă; companiile vestice își permit în România ceea ce nici prin cap nu le-ar trece să facă în țările lor de origine; companiile străine (de fapt, mai toate vest-europene) și-au arogat dreptul de a factura românilor produse și servicii în moneda centrului, cu toate că plățile în România nu sunt permise, prin lege, decât în lei…; băncile occidentale practică în România niște dobânzi astronomice la credite, pe care le justifică oficial cu ”riscul de țară”… ; băncile occidentale mențin sistematic dobânzi jefuitoare la credite printr-un cartel pe care autoritățile române, în urma unor presiuni externe, se fac a nu-l vedea…”.

Oare situația de la noi nu seamănă ca două picături de apă cu cea de dincolo de Prut? Și așa cum trăim vremuri când deseori niște entități nestatale cum sunt corporațiile transnaționale substituie tradiționalele state naționale, considerate până nu demult singurii subiecți ai dreptului internațional, directivele din exterior în interesul multinaționalelor curg gârlă către oficialitățile de mucava de la București, ca și spre cele de carton de la Chișinău. Tragi-comismul situației se vede cu ochiul liber: oameni cu funcții de prim rang în stat bravează și se complac în postura de lachei ai stăpânilor vestici, ca niște restanțieri care au fost luați în seamă de directorul școlii. Astfel, sfera politică se devalorizează în mod substanțial, pierzându-și în totalitate menirea. Autorul subliniază:

”Într-o colonie, rolul politicului este infim. De fapt, nu se mai poate construi, ci doar demola și este un exercițiu inutil să te amăgești cu strategii, căci oricum nu mai dispui de mijloace și pârgii pentru a le transpune în viață…Este extrem de instructiv ce decide în practică prim-ministrul oficial al țării (poate numirea prefecților și a directorilor de deconcentrate și repartizarea fondurilor pe la primării), în timp ce deciziile în probleme majore (care întreprinderi de stat se privatizează și care se lichidează, configurația calendarelor de liberalizare, procentajul deficitului bugetar, care cheltuieli se majorează și care se reduc) aparțin adevăratului prim-ministru, care, după caz, este  FMI … sau, pur și simplu, Comisia de la Bruxelles” (subl. ne aparțin – Iu. R.)

Altfel zis, păpușarii din Occident nici nu prea își ascund veleitățile de stăpâni care le fac și le desfac pe toate după bunul lor plac și în funcție de interesele plutocrației globale. Iar cei care fac figurație în politicul local concurează doar pentru a intra în grațiile acestora, prețul unor astfel de favoruri fiind sacrificarea intereselor naționale. În condițiile unui ”internaționalism democratic” sloganul ”Democrați din toate țările, uniți-vă !” nu mai pare deloc rizibil, de vreme ce are loc uniformizarea cvazigenerală a spectrului politic și a discursului dominant. Așa stând lucrurile, partidele politice seamană din ce în ce mai mult cu niște brigăzi de mercenari. Iată și puncul de vedere al autorului:

”Este foarte limpede cum se pun problemele pentru partidele politice. Ori devin instrumente pentru puterea colonială, ori încearcă, evident, dacă le țin baierele, să joace rolul unei mișcări de eliberare națională, cu programe de redobândire a controlului național măcar asupra celor trei segmente strategice (exploatarea resurselor naturale, distribuțiile de energie și băncile). Cale de mijloc nu mai există. O respinge însăși viața! Iar poziționarea pe stânga sau pe dreapta eșichierului politic este o pură bazaconie”.

Evident, situația partidelor politice moldovenești, deși se aseamănă foarte mult cu a celor din România, are și niște nuanțe locale bine conturate. Acestea, însă, țin de preferințele geopolitice, nu de abandonarea posturii de subaltern. Chestiunea se pune astfel: nu dacă e cazul să închinăm țara străinilor, ci căror străini, celor din Apus sau celor din Răsărit. În rest, dincolo de etichetele de partide de stânga sau de dreapta, peste toate domnesc aceleași mituri liberale cum sunt liberul schimb, capacitatea de autoreglare a pieței, necesitatea de a atrage investiții străine și de menținere a acordurilor cu FMI și Banca Mondială, miza pe giganții economici (chiar dacă doar virtuali, trecuți în platformele electorale) ca soluție de angajare a celei mai mari părți a forței de muncă etc. În rest, divizarea convențională în stânga/dreapta nu mai are nici o relevanță, criteriul geopolitic nefiind neapărat unul de ordin ideologic sau doctrinar.

8. Un alt URSS cu centrala la Bruxelles

Șerbănescu accentuează faptul că elaborarea unor strategii de relansare economică a țării pornește de la ”premisa falsă că România ar mai fi o țară suverană”, ignorându-se în mod conștient sau nu realitatea dură că de fapt într-o colonie orice strategie de acest fel este din start lovită de nulitate.

Am spus-o și mai repet: Republica Moldova nu poate fi independentă politic, nefiind independentă economic, dar nici nu poate avea libertate economic, rămânând vasalizată politic. Acum, cei care poate nu mi-au dat crezare, luând afirmațiile mele drept niște exagerări, să se concentreze la spusele redutabilului economist român Ilie Șerbănescu.

Așadar, autorul afirmă că ”România a încetat să mai fie o țară suverană”, prin urmare este vorba nu de ”o țară europeană”, ci de ”o colonie est-europeană a centrului vest-european”, cu tot cu ”directoratul de tip sovietic de la Bruxelles”. Ventilarea de către politicienii români a sintagmei ”parteneri europeni” este văzută de Șerbănescu ca una improprie, deplasată, falsă, relația dintre centru și periferie de fapt fiind una de subordonare și dictat, nu de parteneriat. Insist asupra acestor precizări, deoarece doar utilizând termenii corecți, numind lucrurile cu numele lor, fără eufemisme, vom putea ajunge la înțelegerea cauzelor dramei pe care o trăim.

Este de remarcat faptul că la Chișinău atât luările de cuvânt ale economiștilor, cât și discursul oficial al politicienilor de toate culorile și nuanțele posibile sunt extrem de departe de abordările lui Ilie Șerbănescu. Cauza de bază a acestei situații este simpla neînțelegere a naturii relațiilor dintre o țară ca Moldova și marile puteri occidentale. Însuși sistemul de referință, croit în manieră neoliberală de către apostolii de aici și de aiurea ai globalismului și ai integrării europene, este unul strâmb, deformat, plin de pretinse axiome pe care nimeni nu mai îndrăznește să le pună la îndoială. Iar așa cum mai nimeni nu se ține la curent cu gândirea socio-politică și economică din Europa și SUA, mai nimeni nu depune efortul de a citi în mod sistematic și riguros lucrările unor personalități de vârf, care arată ce se întâmplă de fapt în economia globală la ora actuală, puzderia de experți și politicaștri se mulțumește să repete papagalicește dogmele religiei neoliberale. De aici și lipsa de soluții realiste din partea partidelor în vogă. Doar slogane și elemente de show bune de zăpăcit și de sedus alegătorul.

Autorul spune despre partidele politice că unele dintre acestea ”s-au făcut releu al cerințelor impuse de puterile coloniale direct sau prin agenturile lor (FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană), prezentându-le ca programe proprii de ”modernizare”.  Încă o dată, atenție mare! Oare la noi este diferit? După tentativa de lovitură de stat din 7 aprilie 2009 cei care au uzurpat puterea n-au procedat anume așa? Oare n-au copiat orbește toate ”indicațiile prețioase” ale rechinilor capitalismului speculativ, transformându-le în programe de partid și de guvernare?  Însă, din păcate, și oponenții acestora nu prea dau semne că au scăpat de ochelarii de cai atunci când încearcă să-și definească platforma.

Iată cum le descrie Șerbănescu: ”Altele au construit programe pentru cai verzi pe pereți tocmai pentru că au plecat de la premisa falsă că România ar mai fi o țară suverană…”

Exact la fel stau lucrurile și în cazul Moldovei de azi. Pretențiile unor politicieni de la Chișinău că ar fi posibilă renegocierea acordului de asociere și a celui de liber schimb cu UE sau afirmațiile, potrivit cărora, FMI, Banca Mondială și OMC n-ar fi rele în sine, totul e să știi cum îți aperi propria poziție și să negociezi în interesul național, sunt rodul unor plăsmuri naive. În asemenea cazuri nici nu mai știi câtă ignoranță e la mijloc și câtă ipocrizie. Pentru că ar fi suficient să știm cât de modestă e greutatea geopolitică a unui stat ca al nostru pentru a realiza cât de șubredă este capacitatea de negociere a Moldovei cu astfel de monștri globali.

Pentru a arăta mai pe înțelesul cititorului câtă putere de decizie în materie economică și-au mai păstrat autoritățile române, autorul face următoarea mențiune:

„Toate cerințele de natură economică, din zona fiscalității la cea a cursului valutar, trebuie adresate deținătorilor deciziei: capitalul străin și agenturile sale (FMI, BM și CE) și vor avea urmare doar dacă vor dori deținătorii deciziei, și nu salahorii români…”.

Cu riscul de a pisălogi rău de tot cititorul, reiau: oare la noi politica economică a statului o fac Guvernul și Parlamentul? Pentru că se vede cu ochiul liber: guvernanții noștri doar simulează actul guvernării, deciziile-cheie fiindu-i slobozite de sus de către portavocile respective ale corporatocrației globale. Revin la acest subiect deoarece la noi, dintr-o inerție întreținută cu abilitate de presa dominantă, de ONG-urile aservite grupurilor de influență din Vest și de partidele-marionetă ale acelorași forțe, lucrurile par a merge prost doar pentru că avem o guvernare vicioasă, iar o eventuală schimbare a garniturii guvernamentale ar avea darul să ne reorienteze pe făgașul dezvoltării economice.

În aceste condiții, fără a conextualiza situația Moldovei la scară regională și globală, fără a decripta cauzele profunde ale prăbușirii noastre, nu există șanse de a stopa vreodată genocidul economic ce s-a abătut peste noi. Iar exemplul României este unul extrem de elocvent în acest sens. Mai ales că țara de dincolo de Prut a fost deja înglobată total în UE și în celelalte structuri care îi macină întregul potențial economic, dar și șansele de relansare.

9. Asocierea și liberul schimb cu UE – o capcană pentru Moldova

Știm bine câtă vâlvă s-a făcut pe seama asocierii noastre cu UE, ca și pe seama acordurilor de liber schimb nu doar cu UE, ci și cu Turcia. Exponenții guvernării emană în permanență inepții despre oportunitățile de export pentru producătorii autohtoni, în timp ce de fapt este vorba despre deschiderea pieței noastre interne pentru invazia mărfurilor din străinătate. Să vedem cum se prezintă aceste realități la frații noștri români. Poate că asta ne va ajuta să ne revenim din transa în care ne-a împins discursul oficial. Iată tabloul real:

” Pentru înglobarea României Vestul nu s-a oferit să fie piață pentru produsele din România… Vestul a ales însă o formulă strict financiară… Și-a trimis băncile în România, le-a dat bani la discreție să creeze aici prin creditare consum pentru produsele din Vest.  Mecanismul acesta a funcționat câțiva ani, a creat în România niște dezarticulări și dezechilibre imense, nesustenabile – consum fără producție, importuri fără exporturi, hipermarketuri fără fabrici și altele asemenea…”

Iată că suntem și noi deja înglobați de-a binelea. Economia cade vertiginos la toți parametrii. Dar în aceste condiții altfel nici nu poate fi. Ne plângem că nu putem să ne exportăm producția agricolă și că, dimpotrivă, ne-am pomenit invadați cu ceea ce avem și noi din belșug? Păi tocmai astea-s regulile de joc pe care ni le-au impus occidentalii, iar noi le-am acceptat ca proștii. Ia să vedem dacă nu cumva și la acest capitol starea de lucruri de dincolo și de dincoace de Prut este absolut la fel:

”Potențialul agricol, chiar dacă existent, este înăbușit pentru ca țara să poată fi un jalnic importator net de produse agricole și deci să fie ținută în dependență chiar de aprovizionarea agroalimentară externă. În schimb, se țin teorii despre virtuțile globalizării; care de fapt oferă avantaje doar globalizatorilor, în timp ce globalizații sunt condamnați. Se urmărește sistematic dezarmarea statului globalizat pentru a permite globalizatorilor să facă aici ce vor”.

Pentru a înțelege că starea în care a ajuns România (și Republica Moldova) nu este cauzată doar de propriile guverne, ci rezultatul unor politici bine gândite ale Vestului bogat, ar fi suficient de studiat cartea economistului sud-coreean Ha-Joon Chang, profesor la Universitatea Cambridge, ”Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb și istoria secretă a capitalului” (Polirom, 2012). El arată că pentru state ca ale noastre agenda neoliberală a fost promovată de o alianță de guverne ale țărilor dezvoltate conduse de SUA, această agendă fiind mediată de ceea ce autorul numește ”Treimea Păgână” – FMI, Banca Mondială, OMC. Autorul spune că acest grup de țări își folosește bugetele de ajutor și afișează în mod ipocrit deschiderea piețelor lor pentru țările sărace ”drept momeală pentru a convinge țările în curs de dezvoltare să adopte politicile neoliberale”. Aceste politici perfide creează în țările respective un mediu propice pentru bunurile și investițiile străine.

Chang precizează că FMI și Banca Mondială au rolul de a obliga țările care beneficiază de credite să adopte politici neoliberale. Cele două organisme financiar-creditare internaționale joacă împotriva țărilor sărace în echipă cu Organizația Mondială a Comerțului. El scrie:

”OMC contribuie (la cucerirea țărilor sărace de către cele bogate – n.n.) prin crearea regulilor de comerț care favorizează liberul schimb în domeniile în care țările bogate sunt mai puternice, dar nu și acolo unde sunt slabe (de exemplu, agricultură sau textile)”.

Cunoaștem deja pe propria piele în avantajul cui a fost inventată povestea liberului schimb. Iar sectorul agroalimentar din România, ca și cel din Republica Moldova, s-a pomenit la pământ tocmai pentru că, în loc să exportăm producția noastră pe piața UE, suntem inundați de supraproducția lor.

Și ca să ne convingem încă o dată de anvergura acestei operațiuni de înrobire economică a țărilor sărace la scară planetară, vom cita din nou din cartea sud-coreeanului Ha-Joon Chang, care confirmă integral poziția românului Ilie Șerbănescu:

”Aceste guverne și organizații internaționale sunt sprijinite de o armată de ideologi. Unii dintre aceștia sunt persoane cu o înaltă pregătire academică și cunosc limitele economiei lor, dar tind să le ignore atunci când trebuie să dea sfaturi cu privire la politici (așa cum s-a întâmplat atunci când au sfătuit fostele economii comuniste în anii 1990). Împreună, aceste organisme și persoane diverse formează o mașină de propagandă puternică, un complex financiar-intelectual, susținut de bani și putere”.

Reproduc aceste citate nu pentru a face paradă de erudiție, ci pentru a veni în ajutorul cititorului să se descurce în hățișurile strategiilor occidentale, care se răsfrâng dramatic asupra noastră. Voi da la capătul acestui articol o listă întreagă de autori care să fie la îndemâna celor care vor să aprofundeze cunoștințele pe marginea acestor teme.

10. Mitul forței de muncă ieftine ca motor al progresului

Un aspect accentuat de către autor, care de asemena consună perfect cu situația de la noi, este cel al salariilor mizerabile, care au fost plafonate la sugestia capitalului străin și a exponenților instituționalizați ai acestuia – FMI, BM, CE etc. Șerbănescu arată cum capitalul a făcut presiuni imense asupra guvernanților pentru ca aceștia să ”liberalizeze” piața forței de muncă. Salariul minim căzând în mod catastrofal, iar prețurile săltând continuu în ritmuri galopante, efectul asupra populației a fost unul de-a dreptul dezastruos. În plus, în urma presiunilor făcute de aceleași centre de comandă, drepturile la grevă au fost amputate, angajații rămânând totalmente la cheremul patronilor.

Nu mai puțin grav este felul cum e împărțit PIB-ul între muncă și capital. Este vorba despre o proporție care scoate în vileag în mod univoc statutul de colonie al acestei țări. Iată ce spune la acest capitol autorul:

”Potrivit înseși datelor UE, nu există vreo altă țară din Europa în care, din valoarea adăugată la nivel național (așa-numitul PIB), muncii să-i revină atât de puțin (31%) și capitalului atât de mult (55%), restul de circa 13% reprezentând bilanțul intervenției statului (taxe de producție minus subvenții acordate)”.

Așadar, insistă autorul pe drept cuvânt, în România se practică un salariu de tip colonial, ce reprezină însăși baza sistemului colonialist. Iată și un exemplu la îndemâna oricui. Un conducător de metrou în România ridică circa 350 de euro, în timp ce unul din Vest – peste 3 000 de euro. Deci, este vorba de o discrepanță în dezavantajul românului de vreo 8 ori.  De altfel, aceeași situație este și în industria auto, de exemplu, unde un muncitor primește cam tot 350 de euro, în timp ce în Occident pentru aceleași munci angajatul ridică 2 500 – 2 800 de euro. ”Admițând că ambientul economic general este mai prost în România, o justificare pentru salarii mai mici ar exista, – subliniază autorul, – dar nu de 7-8 ori!”. Dacă mai punem la socoteală faptul că anume acesta (350 euro) este salariul mediu net în România, devine și mai evident faptul că el se situează la un nivel mai mic decât media în țările occidentale. Și toate acestea se fac – atenție! –, chipurile, ”în vederea stabilizării financiare și economice a țării”, impuse prin intermediul Băncii Naționale la indicația acelorași comisari occidentali.  Așa că cei care trâmbițează despre ”salariile europene din România” ca argument pentru discursul unionist, în cel mai bun caz bat câmpii.

Autorul concluzionează astfel:

”În condițiile generalizării impuse în prețuri de la centru, în numele ”liberalizării” și ”globalizării”, salariile mici, promovate și proslăvite la periferii, devin cel mai important mecanism de exploatare colonială a acestora… Se realizează o extracție masivă de sevă de la periferii către centru, de nivelul a câteva zeci de miliarde de euro anual la un PIB precum cel al României”.

Un aspect vizat pe parcursul cărții sale de către Ilie Șerbănescu ține de faptul că în România munca a ajuns să nu mai constituie un factor de motivare. Iar cauza acestei neîncrederi față de muncă este aceeași – salariile mizerabile.  Tocmai de aceea și pleacă la munci negre peste hotare milioane de români, iar costurile sociale, incusiv cele de ordin demografic, cu o perspectivă catastrofală, nu lasă loc de prea mult optimism.

”Săracii României nu sunt, în majoritate, din zona excluziunii sociale, ci sunt în proporție de peste jumătate chiar salariați. A deveni salariat nu înseamnă în România a ieși din zona sărăciei, ci a rămâne sau a te afunda în această zonă”.

Cei care continuă să trăiască stări de vrajă și de așteptări optimiste de la procesul de integrare europeană ar face bine să parcurgă în mod repetat citatul de mai sus. Ca, de altfel, și patrioții de serviciu care confundă cauza națională cu niscaiva poezii lacrimogene și tot atâtea cântece de jale. Deși, din păcate, astfel de idei nu prea răzbat în universul lor opac. Patrioții de meserie nu se prea complică nici măcar cu miturile liberalismului, mulțumindu-se cu cele patriotarde, chiar dacă acestea nu au nici o conexiune la realitate.  Însă panglica tricolor legată de braț sau pusă pe frunte, din păcate, nu schimbă datele problemei.  Spun asta în mod special pentru cei care au reușit să depășească naivitățile de altă dată, să capete nițel discernământ, puțin spirit critic sau capacitate de analiză.

11. Minciuna despre investițiile străine ca sursă a dezvoltării

Într-un paragraf al cărții sale, intitulat cât se poate de elocvent, ”România va rămâne subdezvoltată, cu dragul ei capital străin de gât”, Ilie Șerbănescu combate una dintre principalele diversiuni ale rechinilor capitalismului occidental. El arată cât de distrugătoare este prezența marelui capital pentru o țară care s-a lăsat sedusă de miturile neoliberale. Cine știe măcar câte ceva despre condițiile minime, enumerate de David Ricardo, un nume de referință al gândirii economice clasice, pentru ca prezența capitalului străin într-o țară să aibă efecte pozitive, înțelege revolta autorului român. Ricardo sublinia că libertatea comerțului între două țări funcționează doar în anumite condiții deopotrivă în avantajul ambelor popoare. Acestea sunt cel puțin trei:

  • nu trebuie permis exportul de capital dintr-o țară dezvoltată în una subdezvoltată;
  • comerțul dintre cele două țări participante trebuie să fie echilibrat;
  • în fiecare țară aparte numărul șomerilor să nu depășească 5% din totalul populației apte de muncă.

Întrunește oare România sau Republica Moldova cel puțin aceste trei condiții? Evident, nu. Și atunci nu e deloc de mirare că în cazul nostru străinii au doar de câștigat, iar noi doar de pierdut.

Însuși cel care este considerat părintele fondator al economiei capitaliste, Adam Smith, scria cu totul altceva decât ceea ce teoretizează și practică la ora actuală economia zisă neoliberală cu tot cu fundamentalismul ei de piață. Astfel, Adam Smith considera că, pentru a da rezultate benefice, capitalul trebuie să aibă rădăcini locale sau naționale, iar proprietarii trebuie să fie direct angajați în managementul întreprinderilor. Orice înstrăinare a acestora de locul de investiție, considera celebrul economist, îi înstrăinează de responsabilități de ordin social, comunitar, național sau ecologic.  Iată acum și argumentele lui Șerbănescu:

”Dezvoltarea, după cum dovedește toată istoria, nu vine de la sine și nici de la baliverna numită ”mâna nevăzută a pieței”! Dezvoltarea vine dacă este dirijată de cineva care să strângă resursele, să le prioritizeze orientarea, să le aloce și să le urmărească alocarea. Altfel nu vine!”.

Acum e clar de ce ursul n-are coadă? E clar de ce ne rostogolim în hău, urmând sfaturile perfide dinafară? Încă nu e clar? Mergem mai departe:

”Singura forță aptă de a conduce România spre dezvoltare ar fi fost capitalul privat autohton la spate cu capitalul public, dar, prin dispariția practic a statului, această șansă nu mai există.

Atunci poate de la capitalul străin? Asta e chiar o glumă! Capitalul străin a venit în România după profit. Și încă unul pe cât posibil mai rapid, mai ușor și mai substanțial. Însuși acest fapt este în disjuncție față de prioritățile și durerile unei dezvoltări… Dezvoltarea României nu mai are de la cine veni! Și România, dacă va mai exista ca țară (lucru plin de dubii!), va rămâne subdezvoltată, cu dragul de capital străin de gât!”

La București, însă, ca și la Chișinău, soldații centrelor de putere occidentale continuă să aburească mințile oamenilor anume cu astfel de inepții la modă. Orice nechemat din politica locală, orice terchea-berchea din zisa societate civilă o ține tot o gură, repetând fără istov că doar inviestițiile străine ne vor salva. Aici este vorba despre un amestec de lipsă de patriotism și elementară ignoranță, care, fiind apanajul mai tuturor celor din fruntea statului, fac ravagii și minează orice șansă de relansare economică. Să vedem acum ce roade a dat invazia de lăcustă a capitalului străin peste România:

”Cu ce s-a soldat pentru dezvoltarea României perioada 2003-2008 în care capitalul străin a venit în economie?! S-a soldat cu lichidarea economiei românești din România (căci au fost socase de sub control național toate punctele nodal-strategice din economie) și cu dezechilibrarea pe cel puțin 20 de ani a economiei între consum și producție (căci băncile străine au dat credite pentru consum, și nu pentru crearea de locuri de muncă)!”

Ceea ce deseori nu se înțelege la noi este faptul cum trebuie să arate structura unei economii naționale pentru ca aceasta să genereze dezvoltare și în definitiv bunăstare. Ne-am obișnuit demult cu faptul că exercițiul intelectual local rareori avansează dincolo de slogane politice și expresii parazit. Iar povestea cu rolul salvator al investițiilor străine face parte anume din acest arsenal al politicienilor noștri. În legătură cu acest subiect, autorul arată în ce condiții investițiile străine pot avea un efect benefic:

”Investițiile străine pot da roade numi dacă există o țesătură internă de dezvoltare a țării, precum și cineva (o forță politico-economică interesată) care să promoveze procesul. Investițiile străine pot fi un adjuvant puternic pe calea dezvoltării, dar nu pot constitui factorul dezvoltării. Nu există în lume vreun exemplu de țară acum dezvoltată care să se fi dezvoltat numai prin investiții străine, așa cum se pretinde să se întâmple în România ”.

 

12. Reducerea fiscalității – o altă balivernă de serviciu pe tema dezvoltării

Vorbind despre imposibila dezvoltare prin fiscalitate, autorul nostru dinamitează încă o minciună sau poate o eroare, pe care o auzim în permanență din gura politicienilor de duzină și a puzderiei de paraziți pe post de analiști și experți. La întrebarea ”Ce să facem pentru a genera bunăstare?” aceștia vin invariabil cu același răspuns: ”Să reducem impozitele și taxele”. Ei bine, lucrurile nu stau tocmai așa. Șerbănescu arată că într-o economie dezvoltată,  care  dispune de un sistem fiscal stabil, chiar și unele modificări nesemnificative pot determina impulsionări ale dezvoltării economice, genera noi oportunități de angajare în câmpul muncii, influența creșterea sau diminuarea consumului etc. Însă acesta nu este câtuși de puțin cazul României. Nici al Moldovei, am adăuga noi, deoarece ambele țări sunt subdezvoltate. Autorul accentuează:

”Pentru a se dezvolta, sunt necesare resurse financiare masive, aflate în cea mai mare parte în afara fiscalității: în funcție de dotări, în zona exploatării materiilor prime, în zona energiei, în sistemul bancar. Să fie clar: în zona fiscalității sunt foarte puține resurse financiare disponibile. Cheltuielile bugetare în majoritatea lor sunt fixe: salarii, pensii, minime achiziții pentru funcționarea sistemelor de sănătate, educație, ordine publică, armată, servicii secrete etc. Presiunea asupra sistemelor bugetare este imensă”.

Iar dacă mai luăm în calcul și faptul că în cazul ambelor țări, România și Moldova, mai sunt exercitate și presiuni enorme din partea FMI și altor creditori externi, în special în zona de sănătate, învățământ și protecție socială, precum și faptul că ni se cam dă peste mâini la stabilirea tuturor indicatorilor bugetari de bază, capacitatea de manevră a guvernării este cu totul nesemnificativă.  După ce s-a cedat controlul asupra tuturor sectoarelor-cheie, România nu mai dispune de resurse pentru finanțarea propriei dezvoltări. Tocmai așa se explică atenția sporită asupra fiscalității. Autorul face la acest capitol o remarcă extrem de importantă:

”Este de înțeles de ce, în mod inevitabil în aceste condiții, forțele politice din România, indiferent dacă se dau de dreapta sau de stânga, scormonesc în fiscalitate, singurul instrument care le-a mai rămas la îndemână! Desigur, doar parțial, pentru că în calitate de membru al UE și Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), România nu mai poate practica o fiscalitate selectivă care să o ajute să promoveze sectoarele de care depinde dezvoltarea, așa cum au procedat la vremea lor actualele țări dezvoltate”.

Prin urmare, este limpede cât de naivi sau ipocriți sunt cei care ventilează subiectul instrumentului fiscal ca pe un colac de salvare pentru depășirea crizei. Revin și insist: expun cu minuțiozitate argumentele autorului tocmai pentru a ajuta cititorul (printre care sper să se nimerească și câte un politician și poate chiar vreun expert-doi) să scape de clișeele ideologice care le blochează orice capacitate de înțelegere a cauzelor dezastrului pe care îl trăim și, prin urmare, nu le permit să caute soluții adecvate pentru tămăduirea maladiilor noastre economice. Autorul formulează de o manieră aforistică situația paradoxală în care s-a ajuns:

”Reducerea fiscalității – trebuie spus clar și apăsat – nu duce la dezvoltare. Nici o țară nu s-a dezvoltat prin reducerea fiscalității și nici o țară dezvoltată nu are fiscalitate redusă, ci dimpotrivă, una foarte înaltă. (subl. noastră – Iu.R.) Cu fiscalitate redusă se laudă numai țările primitive și, în modul cel mai sigur, cu o fiscalitate redusă vor rămâne primitive pe scara dezvoltării”.

Iar dacă mai punem la socoteală și faptul că în România, ca și la noi,  se bucură de reduceri cu precădere nu taxarea muncii, ci a capitalului, se vede cu ochiul liber cine beneficiază de pe urma acestor reduceri fiscale.

13. Riscurile dezmembrării teritoriale ca efect al ”colonialismului colectiv”

Așa cum arătam mai sus, pentru mulți dintre noi, în virtutea unei pregătiri culturale și istorice șubrede sau poate ca urmare unei imagini idealizate pe care ne-am creat-o,  România este văzută mai mult prin prisma unor momente de glorie din trecut sau a unor opere poetice ce ne induc stări de încântare. Tocmai de aceea ne vine greu să privim realitatea de azi așa cum e. De aici și abordările paseiste, bucolice sau, hai să zicem, idealiste. Iată de ce găsesc abordările lui Ilie Șerbănescu de o actualitate stringentă și dureroasă pentru toți cei de dincoace de Prut care privesc România cu admirație firească sau cel puțin cu simpatie. Las la o parte antiromânismul patologic, ce se mai face auzit din gura unora de la noi. Nu pentru ei scriu această expunere de carte. Să luăm aminte, totuși, că dragostea oarbă pentru tot ce e românesc sau vine din România (de exemplu, pentru orice președinte sau lider politic), exact ca și ura la fel de oarbă față de tot ce e legat de ea, pot deveni niște bariere insurmontabile pentru înțelegerea realităților de acolo.

Pe parcursul întregii lucrări Șerbănescu scoate în evidență niște riscuri majore pentru România într-o o manieră unică în spațiul public românesc. El avertizează asupra unor riscuri iminente ce planează asupra integrității teritoriale a țării. Autorul susține că dezmembrarea teritorială a României poate să rezulte din starea de ”colonialism colectiv”  în care s-a pomenit. Adică, spre deosebire de variantele clasice de colonialism, când popoare întregi din toate colțurile lumii se pomeneau sub stăpânire străină, noul tip de colonialism, practicat de fostele puteri imperiale din UE, este unul aplicat asupra unei singure țări în comun, dar nu și de comun acord. El amintește:

”Nu UE a inventat colonialismul. Aceasta a reunit, însă, cel puțin cinci dintre cele mai importante puteri coloniale cunoscute în istorie… Acum practică la greu colonialismul în fostele colonii oficiale ale trecutelor imperii, dar și un fel de ”colonialism colectiv”, pe care îl experimentează îndeosebi pe spinarea fostelor țări comuniste din Europa de Est. Acestea sunt însă prea slabe pentru a susține întreaga șandrama a ”colonialismului colectiv” vest-european. Și țările respective vor crăpa rând pe rând. România este în fruntea acestei liste”.

Viziunea autorului ar putea șoca multă lume care privește România în actualele granițe ca pe o realitate imuabilă sau chiar visează la restabilirea hotarelor ei interbelice. Dar dacă e să ne amintim cel puțin despre ce a pățit Iugoslavia în 1999 și mai târziu, dacă e să reținem și ce se întâmplă în țările lumii arabe și să mai luăm în calcul confruntarea din ce în ce mai acerbă dintre Rusia și SUA, atunci temerile lui Șerbănescu vor deveni și ale noastre. Și asta chiar dacă dânsul se referă în context doar la giganții cu pofte imperiale din actuala UE. Să vedem acum care a fost schema de împărțire a pradei pe nume România între ortacii vest-europeni și de ce riscul destrămării ei teritoriale pare a fi unul real:

”Nu poate opera un organism cu mai mulți stăpâni: petrolul și gazele la austrieci; distribuțiile de energie la francezi, nemți, italieni; și sistemul bancar, și retailul, bine feliate, la nemți, austrieci, francezi, olandezi; siderurgia la britanici; industriile (câte mai există) la nemți și francezi etc. Să observăm că și cei din afara UE își au partea lor: rușii metalurgia, kazahii (deveniți de curând chinezi) carburanții. Rupturile sunt inevitabile! Să mai observăm că implicările în România din partea unora dintre corifeii vest-europeni, cum ar fi nemții, nu depășesc arcul carpatic, ceea ce sugerează că acesta va constitui, ca și în alte etape ale istoriei, linia de demarcație a rupturii  (dezmembrării).”

În concluzie, ar fi de menționat faptul că cine ține cu adevărat la România n-ar trebui să îi pericliteze stabilitatea internă și viitorul prin pedalarea pe discursul unionist. Știm că printre adepții acestei opțiuni sunt mulți oameni cu cele mai nobile aspirații și cele mai frumoase intenții. Dar este bine să nu uităm că drumul spre iad este pavat cu intenții bune.

14. Încă o dogmă liberală: statul ca piedică în dezvoltarea economică

Printre elementele-cheie ale tacticii de învăluire și de anesteziere a voinței politice în operațiunea de luare sub control economic total a țărilor-țintă este prezentă în mod obligatoriu și teza liberală despre statul văzut prin definiție ca cel mai prost și ineficient manager. Tocmai de aceea, susțin cu perfidie agenții de influență ai marelui capital, cu cât mai puțin este prezent statul în economie, cu atât mai bine. Conceptul de ”small government” (guvern mic) este propovăduit de către clerul noului cult la universități și în mass-media și trâmbițat de către comisarii europeni și emisarii instituțiilor financiar-creditare internaționale. El devine un loc comun, un tic intelectual al politicienilor și comentatorilor, ajungând să fie perceput de către opinia publică drept un adevăr axiomatic.

Anatemizând, deseori pe bună dreptate, birocrația, corupția și structurile statale hiperdimensionate,  exponenții acestui curent ideologic insinuează ideea că  dacă statul ar lăsa cât mai mult pe seama ”mânii invizibile a pieței”, pe seama liberei competiții dintre actorii privați din economie, totul se va autoregla de la sine și va merge strună. Adică, altfel zis, această școală de gândire tinde să sustragă statului cât mai multe pârghii de reglementare a proceselor economice. Și atunci concentrarea de capital autohton în mâinile câtorva inși venali este inevitabilă, ca și colonizarea întregii economii naționale. Anume asta scoate în evidență Ilie Șerbănescu în unul dintre capitolele cărții, intitulat ”Diversiuni”,  paragraful din care urmează să dăm câteva citate purtând denumirea ”Statul, anatemizat pentru a fi jecmănit”:

”Potrivit preceptelor propovăduite pe la Washington și Bruxelles, neaplicate câtuși de puțin pe la fața locului, dar pentru implementarea cărora pe la periferii se fac presiuni uriașe, statul este de vină de tot ceea ce este rău în economie. Statul, adică singurul care ar putea opune vreo rezistență pe la periferii în fața extinderii transnaționalelor din centru, căci capitalul privat autohton, aflat la început și fără resurse, este lipsit de orice putință. De aceea, statul de la periferii trebuie să fie împins într-o permanentă defensivă, iar culpabilizarea lui este instrumentul cel mai eficace”.

Autorul arată în continuare că, din păcate, capitalul autohton, atâta cât mai există acesta, în loc să se alieze cu propriul guvern în fața ofensivei dinafară, se înregimentează în corul străinătății de diabolizare a propriului stat. Asta în timp ce doar statul i-ar putea fi aliatul natural, care să-l protejeze în fața invaziei străine și să-i creeze condiții optime de dezvoltare. În plus, dat fiind și servilismul dezgustător al politicienilor locali, diversiunea de compromitere și marginalizare a statului își atinge pe de-a-ntregul ținta. Cu acuzații pentru infracțiunea de a nu fi privatizat destul sau pentru crima de a nu fi deschis destul de larg porțile cetății pentru invazia capitalului străin, statul a fost redus la o stare de paralizie totală, voința politică a fost strivită iremediabil, iar subordonarea clasei politice față de centrele de comandă din exterior este prezentată ca o mare virtute în opera de integrare europeană și de participare la procesele globalizării. Și asta până la disoluția definitivă a statului, aneantizarea neamului și cotropirea definitivă a teritoriului.

Autorul amintește: atacul împotriva Statului Român are loc tocmai în condițiile în care acesta a ajuns să mai reprezinte doar 4% din ceea ce se obține ca valoare adăugată în economie. Pledând pentru un stat puternic, eliberat de sub controlul elementelor corupte, autorul precizează:

”Cu cât statul este mai puternic, cu atât drepturile privaților sunt mai bine apărate, evaziunea fiscală este mai mică, poziționarea și tratamentul privaților sunt mai corecte, iar corupția este mai redusă. Cu cât, dimpotrivă, privații de la stat sunt mai puternici, cu atât privații din mediul privat sunt mai discriminați pe baze selective, corupția este mai în floare, evaziunea fiscală este mai mare și statul este mai tras în piept”.

Fragmentul de mai sus ilustrează perfect și situația de la noi. Statul a devenit captivul gangsterilor ”privați”, care îi folosesc toate instituțiile (de la Parlament și Guvern până la Procuratură și puterea judecătorească!) pentru a-și favoriza afacerile oneroase în detrimentul binelui comun, dar și în dauna acelor unități economice, care nu reprezintă clientela clanului de la guvernare.  În asemena condiții, a vorbi despre rolul statului ca arbitru în economie, care instituie reguli și veghează la respectarea lor, este cu totul neserios. Iar noțiuni ca economie funcțională de piață sau concurență liberă nu mai au nici o relevanță.

Pentru a ieși din acest cerc vicios, politicul trebuie scos din subordinea economicului, iar între administrația de stat și mediul de afaceri trebuie să existe o linie de demarcație clară. Însă în condițiile unei societăți dominate de bani, când prezența parlamentară a oricărui partid este în funcție de injecțiile financiare pe care le primește de la sponsori în campaniile electorale, depășirea acestei disfuncții de sistem este aproape imposibilă. În acest context, excepțiile care confirmă regula generală pot apărea în special în momente de criză și de tensiuni sociale maxime.

15. Noul tandem: proprietari străini și administrație aborigenă

Întrucât cartea dlui Ilie Șerbănescu este o apariție editorială foarte recentă, ieșită de sub tipar chiar acum câteva luni, este firesc să găsim în ea aprecieri asupra a ceea ce reprezintă actuala administație a țării, de la președintele Iohannis la premierul Cioloș. Autorul arată cum prin intermediul șefului statului, suspectat nu fără temei de a face jocul străinătății, în noiembrie 2015  la București a fost instalat un guvern zis de tehnocrați în frunte cu Dacian Cioloș. Așadar, ale cui interese reprezintă această garnitură guvernamentală? Ale românilor? Să urmărim opinia autorului nostru:

”Mai degrabă, însă, guvernul Cioloș este guvernul capitalului străin. Este și logic, și firesc. Și, se poate spune, chiar și legitim, căci proprietarul actual al României este capitalul străin. Acesta a ajuns să dețină cam 60% din activele țării, peste jumătate din cifra de afaceri și – extrem de important de precizat – în ambele cazuri este vorba de activele de control și de jumătatea de control din cifra de afaceri, respectiv, pozițiile strategice și pârghiile de decizie. Nu este oare și firesc să-și pună și administratorul dorit? Acesta este guvernul Cioloș! Niște persoane – în frunte cu premierul însuși – probate că așază mai presus de interesele României interesele zise ”europene”, adică ale corifeilor UE, proprietarii actuali ai României. Pare firesc, logic și legitim!”.

Așa cum spuneam mai sus și cum o știe oricine are ochi de văzut, și în Republica Moldova de după 2009 întreaga administrație de stat face sluj în fața Occidentului. Revin și aici asupra tezei că personaje ca Filat sau Plahotniuc (unul deja la răcoare, altul având toate șansele să-l ajungă din urmă) trebuie văzute doar ca unele de tranziție în instalarea unei guvernări din exterior a țării. Unii ca aceștia sunt prea pătați în afaceri murdare. Ei sunt utili pentru moment, deoarece sunt șantajabili, în special pentru că își țin la păstrare sumele astronomice furate de la popor  în băncile occidentale. Dar pe termen lung sforarii din Vest au nevoie de alte manechine, imaculate, cu gulerașe albe, școlite pe la fundația Soros sau pe la diverse instituții americane și europene, deci suficient de spălate pe creier de orice conștiință națională și sentiment de solidaritate cu propriul popor. Un fel de humanoizi fără Patrie, infectați iremediabil de virusul liberal și de ideologia globalist-cominternistă a acestuia.

Referindu-se la Cioloș, autorul amintește că acesta a ajuns în fruntea guvernului după ce trecuse examentul de loialitate față de plutocrația occidentală pe post de comisar pentru agricultură al Comisiei Europene. Respectivul s-a pomenit cocoțat în postul de comisar european după ce fusese ministru al Agriculturii din România în ”cea mai înnegurată perioadă din istoria postdecembristă din România pentru acest sector năpăstuit”. Tot acolo el mai adaugă:

”A fost perioada depopulării masive a satului românesc. A fost perioada apogeului pârlogirii pământurilor agricole. A fost perioada în care, cu contribuția ministrului de resort prin lipsa de măsuri sau prin măsuri greșite au luat-o razna importurile agroalimentare, consolidându-se poziția României de importator net alimentar, o anomalie pentru o țară ce trece drept agricolă”.

Prin urmare, uite că vulpea a ajuns paznic la găinărie. Acum să zăbovim un pic împreună cu autorul asupra adevăratelor motive ce au determinat plasarea actualului premier în jilțul de mare birocrat european. Cităm:

”Subvenționarea nesustenabilă a producătorilor și exportatorilor agricoli din UE nu mai putea continua cu noul aport masiv de producători și exportatori din Est. România avea o poziționare aproape nesperat de nimerită pentru Vest: era singura din Est care importa apocaliptic mai mult decât exporta produse agroalimentare și era de ajuns de a se subția importanța factorului uman și de a se întări importanța factorului producție în noua politică agricolă comunitară pentru ca România să nu prezinte nici un pericol”.

Tocmai de aceea, arată autorul, Cioloș s-a bucurat de atâta sprijin din partea Franței, beneficiarul principal al politicilor agricole comunitare, Parisul găsind în acesta pe post de comisar european pentru agricultură principala piesă în promovarea propriilor interese. Arătând bilanțul dramatic pentru România a aflării lui Cioloș în fotoliul de oficial la Bruxelles, autorul amintește următoarele: ”Cele mai mici subvenții din UE au fost de la început și au rămas și astăzi pentru agricultorii români!”.

Deruralizarea sau distrugerea satului, atât sub aspect economic, cât și ca loc de dăinuire a neamului în istorie, depopularea prin stimularea emigrației în masă în special a sătenilor spre piețele forței de muncă din exterior reprezintă cele mai tragice aspecte ale realităților pe care le trăim în întreaga regiune, ca, de altfel, și la scară globală. Moldova se află, așadar, într-o situație la fel de proastă ca și România. Și totuși România ”ne-a întrecut”, fiind cu un pas înainte în efortul de autolichidare, de suicid colectiv, de genocid împotriva țărănimii. Și anume, în România piața funciară deja e deschisă vraiște pentru străini, în timp ce în Moldova ÎNCĂ nu. Iar în această de departe cea mai gravă crimă împotriva propriului popor, se pare, actualul premier Dacian Cioloș are un rol central. Iată ce ne spune autorul în acest sens:

”Contribuția cea mai dramatică a lui Dacian Cioloș constă, însă, în agrearea (poate și conceperea) prevederii stipulate și în Tratatul de aderare a României la UE referitoare la dreptul neîngrădit al cetățenilor UE de a cumpăra pământuri agricole în România. Exact în perioada când s-a bătut în cuie această posiblitate, Dacian Cioloș a fost fie ministru al agriculturii în România, fie ministru al agriculturii în UE”.

Am avertizat în repetate rânduri că guvernarea trădătoare de la Chișinău, instalată și menținută la putere prin fraudă și trucuri politico-juridice, dar și cu girul marilor puteri occidentale, este gata să repete ”performanța” fraților de peste Prut, la fel de trădători, și să dea pe doi bani pământurile noastre agricole străinilor. La 23 iulie 2013 am ținut o lecție academică la Academia de Științe a Moldovei, pe care am intitulat-o ”Republica Moldova: de la independența politică spre independența economică” (vezi versiunea pdf a acestui discurs pe www.iurierosca.md, compartimentul CĂRȚI sau volumul cu același titlu în librăriile din Chișinău). Cu acea ocazie susțineam, între altele, următoarele:

”Fiind o țară dezindustrializată, Republicii Moldova nimeni nu îi oferă soluții de dezvoltare a propriei producții, bazate pe cele mai înalte tehnologii. Dimpotrivă, ultima lovitură mortală, care i se pregătește țării noastre prin atragerea în circuitul economiei globale, este deschiderea pieței funciare pentru capitalul străin. Concomitent, ei își însoțesc operațiunea de subjugare economică a țării cu un discurs gălăgios despre ”valorile europene” și perspectivele grandioase care ne-ar aștepta prin semnarea unor noi acorduri de apropiere cu această structură continentală. În literatura de specialitate situația în care s-a pomenit țara noastră este numită COLONIALISM ECONOMIC, cu toate consecințele dramatice care decurg din acest statut jalnic”.  Dixi.

16. Procedee de înrobire economică a României, lecții amare pentru Moldova

Clasa politică de la București, ca și cea de la Chișinău, excelează în slugărnicie,  în lipsa de viziune, dar și de preocupare pentru interesul național. Pentru a înțelege mai bine mecanismele și intrumentele de vasalizare economică a țării este util să însușim ca pe o lecție amară scenariul aplicat împotriva României și descris cu atâta competență de către Ilie Șerbănescu. Să vedem acum încă o dată, în detaliu, cum angajamentele guvernărilor obediente față de structurile mondialiste au paralizat capacitatea de reacție a statului în interesul propriei economii. Cităm din nou:

”Prin legi și reglementări este interzis orice sprijin pentru capitalul autohton, ceea ce, la un tratament egal, înseamnă că acesta din urmă, mult mai slab și nefinanțat, va rămâne pe veci la coadă. Și câștigător, fără vreo piedică, va fi mereu capitalul străin. Tot prin legi și reglementări este interzisă folosirea unor mijloace monetare și financiare pentru promovarea dezvoltării țării, culmea!, tocmai a acelor mijloace utilizate masiv de către actualii corifei ai UE în vremea dezvoltării lor: subvenționarea dobânzilor în finanțarea anumitor sectoare economice strategice, sprijinirea exporturilor, folosirea în scopuri stimulative economice a cursului valutar, și, în sfârșit, cheia cheilor, deficitul bugetar! Pentru o țară subdezvoltată, limitarea draconică a deficitului bugetar nu înseamnă decât încremenirea în stare de subdezvoltare”.

Orice economist sau analist politic cât de cât instruit știe bine că și Moldova are parte de același tratament, pe care ni-l aplică ”partenerii de (sub)dezvoltare”, cu consecințe la fel de dramatice ca și în cazul României. Dar majoritatea dintre aceștia, fie pentru că își câștigă pâinea prin diverse ONG-uri sau ”proiecte” finanțate din Occident, fie deoarece răspund comandamentelor boșilor de partid pe care îi servesc, preferă să ocolească abordările tranșante ale acestor subiecte. Tocmai de aceea și insistăm asupra prezentării ample a unei surse atât de valoroase cum este cartea economistului român. Lumea trebuie să știe ce i se întâmplă și din ce cauză suferă. Așa-numitele elite politice sau, mai exact, găștile de impostori care stau în două labe în fața străinătății sunt de vină pentru drama noastră colectivă. să mai urmărim ce isprăvi au mai făcut politicienii de duzină de la București pentru a-și îngenunchea propriul neam:

”Aceeași clasă politică a acceptat fără crâcnire așa-numita liberalizare a contului de capital, prin care o țară subdezvoltată ca România era aruncată fără mâini și fără picioare în vâltoarea fluxurilor de capitaluri speculative internaționale”.

Și de această dată nu ne rămâne decât să constatăm că și la noi lucrurile se prezintă de o manieră izbitor de asemănătoare. Iar ca să nu se creadă că doar la Chișinău ierarhiile statale sunt populate cu niște popândăi lipsiți de orice pic de resposabilitate, care tremură ca varga în fața oricărui birocrat european, să vă mai dau un exemplu. Ținem minte cu toții cum au fost semnate și ratificate acordurile de asociere și de liber schimb cu UE. Cu ochii închiși, adică. Deputații forului legiuitor de la Chișinău nici n-au avut posibilitatea să parcurgă textul acestor documente înainte de a le vota. Asta pentru că lacheii nu au dreptul la obiecții critice față de stăpâni. Iată acum avem ocazia să ne convingem că asocierea Moldovei la UE a avut loc exact la fel ca și aderarea României la aceeași organizație. Citez:

”Și să nu pierdem din vedere că, după ce a participat doar ca spectator la mascarada așa-numitelor negocieri de admitere în UE potrivit impunerii de la Bruxelles, ”vreți aderarea, dați economia”, /clasa politică/ a trimis de fapt țara în UE fără economie, ceea ce o excludea de la valorificarea vreunuia din avantajele teoretice ale intrării în UE, exact ca și cum o țară ar fi fost dusă fără echipă la un meci de fotbal”.

Bine-bine, și care este rezultatul practic al aderării României la UE, cu ce avantaje s-a ales? Pentru că la Chișinău încă se bate monedă pe marginea virtuților aderării la această structură suprastatală de tip imperial. Iată halul în care a ajuns România urmând orbește ”parcursul european”:

”Nu este cumva de mirare faptul că România și-a consolidat starea de subdezvoltare în UE, devenind o colonie în cadrul acesteia, și că este ca și la început codașa Europei în orice domeniu la care s-ar face referire”.

17. Ce mai caută FMI în România după ce a aservit-o capitalului străin?

Revin din nou, cu cartea lui Ilie Șerbănescu în mână, la rolul nefast al FMI, deoarece se știe bine că șacalii de la această instituție de subjugare a popoarelor sărace nu ne slăbesc din atenția lor nici o clipă, iar manechinii din funtea țării continuă să se căciulească în fața lor cu mâna întinsă, cerând pomeni pentru a-și acoperi lipsa de capacitate în administrarea eficientă a economiei naționale. Să vedem, așadar, cum FMI și-a îndeplinit misiunea de asasin economic (ca să folosim expresia  autorului american John Perkins) în România:

”La scară istorică, misiunea de până acum a FMI în România a fost una dramatică: desființarea pur și simplu a economiei naționale ca structură și conținut și aservirea completă a dezmembrărilor rezultate către capitalul străin. Misiune realizată, tot la scară istorică, extrem de rapid!..

Punct ochit, punc lovit! Resursele minerale, distribuțiile de energie, băncile, cu alte cuvinte, întregul rulaj al banului, industriile câte mai există, retailul, pădurile și într-o mereu mai mare măsură pământurile agricole sunt toate în mâna străinilor. Întrebare legitimă: ce mai caută totuși FMI în România? Ce mai au străinii de luat din România și n-au luat încă, astfel încât brokerul lor principal să se afle mai pe departe aici?! Mai ales că principalele mecanisme de extracție de tip colonial sunt deja implantate și funcționează din plin.”

Bine-bine, oameni buni, oare asta ne lipsește nouă acuma? Să dăm și noi pe mâna străinilor ce a mai rămas din puținul avuției noastre naționale, inclusiv pământurile și pădurile? Fiindcă anume asta ni se va întâmpla și nouă, dacă vom continua să mergem pe calea trasată de FMI și alte tentacule ale caracatiței globale. Oare asta ne-am dorit când ne-am declarat independența? Oare asta își doresc cei care râvnesc extinderea administrației și a legislației românești (românești doar cu numele, deoarece nu românii își conduc țara, ci cozile de topor care fac jocul străinătății!)? Dacă nu, atunci chiar că trebuie să facem ceva pentru a ne dobândi independența adevărată, cea economică, fără de care independența politică este doar o ficțiune.

Și totuși, revenind, să vedem de ce capitalul străin își menține principalul său vârf de lance, FMI, în România?  Iată ce spune autorul:

”Momentul nou obligă să se treacă la alte forme de împilare. La alte gâturi de jugulat! Nu există însă alte gâturi decât cele ale populației!.. Capitalul străin trebuie să treacă în exploatarea colonială a României de pe resurse/active pe buget/oameni. Încercările se lovesc de rămășițele celor trei piloni ai protecției sociale moștenite de la comunism: sistemul de sănătate, sistemul de pensii, sistemul locativ și al utilităților publice”.

Așadar, se încearcă trecerea sistemului de sănătate către companii străine. În plus, România este singura țară din  regiune în care există oficial fonduri private de pensii. Trecerea treptată sau mai accelerată a celor două sisteme în gestiunea preponderentă a unor companii străine ar însemna o nouă lovitură împotriva cetățenilor. Iar lovitura de grație asupra căreia bate alarma autorul ține de scumpirea galopantă a utilităților, aflate și acestea în mânile străinilor. Adică, proprietarii de locuințe care nu-și vor onora plățile pentru utilități (în special după zisa liberalizare a prețurilor la energie ordonată de Burxelles ) sau nu vor fi în stare să plătească impozitele exagerat de mari pentru ele, vor fi nevoiți să le cedeze capitalului străin. Autorul readuce în atenția cititorului în mod repetat o realitate care arată cât de mari sunt riscurile pentru români de a rămâne pe drumuri în propria țară, subliniind că ”firmele străine au preluat în România toate fostele monopoluri de stat din utilitățile publice (apă, gaze, electricitate, carburanți)”. Asta e soarta românilor la ora actuală și aceeași perspectivă sumbră ne paște și pe noi. Așa că, să avem grijă mare ce modele preluăm și încotro ne îndreptăm aspirațiile.

Menționăm măcar în treacăt încă o problemă de un tragism fără precedent în istorie, care arată că suntem pur și simplu condamnați la disparița fizică din acest spațiu. Este vorba de prăbușirea demografică, fenomen cauzat atât de plecarea masivă a milioane de oameni la munci peste hotare, cât și de scăderea catastrofală a natalității. Autorul numește fenomenul astfel: ”România, o țară în extincție”. Adică, altfel zis, neamul a ajuns în prag de stingere, de slăbire continuă, de pulverizare ireversibilă. Iată și câteva cifre. Dacă acum 20 de ani populația României era de circa 21,6 milioane locuitori, recensământul din 2012 arată 19 milioane, iar până în 2050 această cifră se va reduce la 14-15 milioane. Și astea sunt doar niște estimări. Însă perspectivele pot fi și mai dramatice.

Acum, stimați cititori, luați rata natalității și pe cea a mortalității din satul dumneavoastră natal sau din raionul dvs., vedeți și viteza cu care ai noștri își iau lumea în cap și pleacă peste graniță pentru totdeauna, aminitiți-vă cine a mai rămas prin satele noastre și vă veți cutremura în fața acestei realități crude.

18. La zece ani de la aderarea la UE, România este o ruină economică

Încă o dată, în atenția euroentuziaștilor oficiali de la Chișinău și a eurolatrilor cu simbrie, tocmiți pe bani occidentali să divinizeze integrarea în UE și executarea docilă a tuturor ”recomandărilor” făcute de către comisarii respectivi. Bilanțul celor zece ani de apartenență a României la ”clubul de elită” este, așa cum demonstrează în mod strălucit Ilie Șerbănescu, unul dramatic:

”La o analiză chiar și sumară, toate potențialele avantaje pe care se insista înaintea aderării nu s-au concretizat în vreun fel, în timp ce toate dezavantajele, de care se vorbise mult mai puțin, s-au manifestat la cotele cele mai puternice, aproape ruinător…

Totul era de fapt strict previzibil, având în vedere faptul cum marii decidenți ai UE consideraseră că trebuie să se prezinte la intrare România: anume, deposedată de orice le-ar fi putut face vreo concurență.”.

Românilor li s-a spus pe șleau, așa cum arată în mod repetat Șerbănescu: vreți aderarea, dați economia! El revine din nou la principalele cedări pe care au fost constrânși să le facă decidenții români pentru a intra în grațiile birocrației de la Bruxelles: în mâinile capitalului vest-european au ajuns exploatarea petrolului, jumătate din cea a resurselor de gaze, întreaga distribuție de gaze, în majoritate distribuția de electricitate, controlul sistemului bancar, sistemul de asigurări. ”Toate acestea au fost parte chiar a procesului de negociere a aderării”, – accentuează autorul. Și lista deposedării statului de cele mai valoroase active de către nesățioșii rechini vestici nu se încheie aici. La pachet au intrat, sub dictatul direct al ”partenerilor europeni”, și Petrom, dar și cea mai importantă piesă din sistemul bancar românesc, BCR. Iată cum e creionată de către autor, cu o ironie plină de durere, starea jalnică a țării în pragul aderării:

”România, cu o industrie deja demolată și o agricultură deja pusă la pământ, devenea dintr-o dată un fel de legumă, ce era aruncată în lupta cu leii din UE… În asemenea condiții România nu avea în mod obiectiv cum profita de pe urma a ceea ce era considerat cel mai mare avantaj al aderării la UE – respectiv accesul direct și fără obstacole la o piață de peste o jumătate de miliard de consumatori! De piețele extinse profită campionii.”

Cu regret, nu România avea calitatea de campion, ci capitalul străin.

Mutatis mutandis, cum ar zice strămoșii noștri latini, în Moldova lucrurile stau cam la fel. Dar menestrelii cauzei europene nu se dau bătuți și continuă să-și cânte partiturile triumfaliste despre raiul terestru ce ne așteaptă la porțile UE. Cu ocazia semnării acordului de liber schimb nu tot de acea jumătate de miliard de potențiali consumatori ai mărfurilor moldovenești ni se spunea? Bun, au trecut doi ani. Unde-s rezultatele? Ce arată cifrele? Ce zic exportatorii? Datele care arată dinamica schimburilor comerciale din ultimii ani sunt la îndemâna oricui. Așa cum era de așteptat, piața europeană nici nu-și propune să deschidă porțile pentru produsele noastre, în schimb mărfurile lor au inundat până peste margini piața noastră internă.

Să urmărim în continuare rechizitoriul pubic făcut de către autor jafului căruia i-a fost supusă țara de către ”binefăcătorii”, ”salvatorii” și ”învățătorii” din Vest:

”Capitalul este cel mai mobil, iar forța de muncă este cel mai puțin mobil factor de producție. Produsele zise exportabile/importabile își generalizează rapid prețurile, în timp ce produsele și serviciile neexportabile/neimportabile o fac cel mai lent, întrucât depind masiv de condițiile locale. Din cauza comerțului preponderent cu Vestul Europei, prețurile la produsele industriale se aliniaseră în România celor din centru încă înaintea aderării la UE. Din cauza distrugerii agriculturii din România, dar și preluării surplusurilor agroalimentare comunitare de către România, transformată în anexă de consum, prețurile la produsele agricole s-au aliniat celor din centru cu o viteză mult mai mare decât cea anticipată. Hipermarketurile și supermarketurile din centru, care au pus stăpânire pe piața internă din România, au făcut restul spre uniformizare ”.

Desigur, omului de rând pot să-i scape toate aceste analize, deși ele sunt la îndemâna oricui și de fapt țin de bunul simț și de logica elementară, care nu necesită o pregătire specială pentru a le înțelege. Însă celor care pretind să facă politică sau să o comenteze la modul serios un asemenea arsenal de cunoștințe le este indispensabil. Altminteri, pur și simplu nu au cum să facă ceva bun pentru țară.

19. Pământul strămoșesc – pradă pentru străini

În istoria recentă a României există o zi care ar trebui marcată cu negru în calendar. Este vorba despre ziua de 1 ianuarie 2014, zi în care a intrat în vigoare dreptul de vânzare a terenurilor cu destinație agricolă către cetățenii UE. Autorul numește această zi ”un moment curcial în istoria României”, adăugând că ”liberalizarea vânzării terenurilor este o operațiune fără precedent de deposedare a săracilor din Est de către bogații din Vest, în spiritul celei mai crâncene exploatări colonialiste”.  În sistemul de tip colonialist al UE, organizat după modelul centru-periferie, capcana care li s-a întins românilor poate părea scandaloasă doar neștiutorilor. Pentru că de fapt anume asta este schema aplicată dintotdeauna de către occidentali celorlalte popoare. Și chiar dacă la modul formal tot atunci și românii au căpătat dreptul de a cumpăra terenuri în alte țări ale UE, este de la sine înțeles că e vorba doar de un tertip ieftin și cinic. Autorul precizează și de ce:

”…Nu este greu de întrezărit ce efecte va avea așa-zisa liberalizare a vânzării pământurilor în România, când câștigul mediu net salarial este aici de 350-400 de euro (nu mai vorbim de câștigul lucrătorilor din agricultură!), iar în vestul Europei este de 2 500 – 3 000 de euro și când hectarul agricol în România este de 2 000 euro, iar în vestul Europei – 15 000 – 20 000 mii de euro: o deposedare de anvergură a săracilor de pământurile lor! ”.

Șerbănescu arată că în timp ce în Ungaria vânzarea terenurilor arabile este interzisă totalmente, iar în  Bulgaria s-a obținut cel puțin o amânare de cinci ani de punere în aplicare a normei respective, România, prin ”pătura superpusă” (Eminescu), s-a arătat a avea cei mai ticăloși conducători.

Și cum vine asta, domnilor?  Voi, cei care încă mai vibrați la gândul cât sânge s-a vărsat de-a lungul secolelor pentru moșia strămoșească, cei care n-ați uitat superbul poem al lui George Coșbuc ”Noi vrem pământ!”, ce aveți a spune despre trădarea ciocoilor noi de la București? Pe ăștia sau pe unii ca ăștia ați vrea să-i avem drept administrație de stat? De fapt, este vorba despre o administrație stat captiv al capitalismului sălbatic occidental, care macină din temelii neamul ajuns la cheremul străinilor. Stranie logică, jalnic elan patriotic!

Vi se pare exagerată aprecierea mea? Atunci să fim atenți la ce spune despre asta Ilie Șerbănescu:

Față de actuala expropriere funciară, cea operată de regimul comunist a fost un biet bebeluș. Aceea avea întoarcere și s-a dovedit că o răsturnare politică i-a putut repune în posesie pe proprietari. Noua deposedare este fără întoarcere. Este definitiva rupere de glie a românului. Și cu aceasta, România ca țară are toate condițiile să nu mai existe ”. (Subl. noastră – Iu. R.)

Și totuși, de ce, s-ar putea întreba unii, Vestul pe care îl știm asigurat cu de toate din abundență, s-a năpustit cu atâta rapacitate asupra pământurilor cu destinație agricolă din România? Care a fost ținta acestei operațiuni strategice mai grave ca efect decât condițiile de capitulare a unei țări învinse într-un război? Iată răspunsul:

”Rolul pe care România l-ar putea eventual juca în noua fază a crizei alimentației mondiale – pe fondul creșterii populației globului și limitării resurselor de hrană – se cere, în viziunea Bruxellesului, anihilat! Cea mai eficientă modaliate este, după dislocarea deja a populației rurale românești în plină capacitate de muncă spre Occident, preluarea pământurilor agricole de către occidentali. Pământurile nu pot fi, desigur, deplasate de aici! Dar roadele lor pot fi preluate, și, astfel, de beneficiile de pe urma lor se pot bucura noii proprietari, și nu românii!”.

Și ca să nu se creadă că doar România a ajuns în această stare umilitoare de un tragism fără egal în istoria ei milenară, ca să se înțeleagă mai bine cum funcționează regulile capitalismului neoliberal, speculativ, hrăpăreț pretutindeni în lume, autorul continuă:

”Aceasta a ajuns regula pe piața agricolă mondială! Deținătorii de bani achiziționează în draci terenuri agricole pretutindeni unde acestea există în folosință sau ca potențial în pârloagă. Chinezi, amercani, japonezi, britanici dau năvală în toată lumea. Un soi de colonialism dintre cele mai primitive înflorește pe toate continentele. România are la bătaie și terenuri în folosință, și în pârloagă. Se află deja în top 10 mondial printre teritoriile coloniale la capitolul terenuri agricole cedate străinilor, alături de o companie selectă din care nu lipsesc Liberia, Laos, Paraguay, Sierra-Leone, Indonezia”.

20. De la proiectul de anexă a URSS la realitatea de anexă a UE

Odată cu prăbușirea imperiului sovietic, popoarele ce se aflaseră preț de mai multe decenii sub dominația acestuia s-au avântat spre ”lumea liberă”, ca să scape definitiv de comunism și de opresiune. Puțini au fost cei care acum un sfert de veac au observat că regimul comunist dispăruseră definitiv, iar odată cu el – și toate constrângerile legate de dominația sovietică. Și mai puțini au fost cei care au decriptat corect mesajul sirenelor îmbietoare din Occident, au sesizat cursele ce ni se întindeau în calea spre occidentalizare. Dar până la urmă am început să ne prindem și unii dintre noi că am fugit de dracu” și am dat de ta-su. Altfel zis, a venit deja timpul să aruncăm o privire retrospectivă și să comparăm cele două entintăți geopolitice suprastatale: URSS și UE. Ilie Șerbănescu face în acest sens niște observații cu totul izbitoare:

”Dintre feluritele aspecte ale vremurilor de atunci la care merită să se reflecteze acum un loc aparte îl ocupă soarta proiectului sovietic de satelizare economică a României. Era pe la începutul anilor ”60. Lumea se afla în plină epocă a industrialismului clasic. În Occident, țările își găseau prosperitatea în dezvoltarea industrială. Industria cerea inovare tehnologică, absorbea forța de muncă ce părăsea satele și moderniza societatea. Cheia succesului părea să fie specializarea înaltă în funcție de avantajele competitive ale fiecărui jucător pe plan internațional… Sovieticii, analizând avantajele competitive ale țărilor din blocul politic pe care îl stăpâneau practic în Estul Europei, au încercat să impună…un model economic de diviziune a muncii între țările zonei, de specializare pe domenii a acestora. Prioectul a rămas cunoscut sub denumirea de ”planul Valev”, după numele unui economist care primise sarcina politică de a desena configurația internă a blocului economic al zonei pe care îl constituia CAER.

Rezervând României un rol de anexă agricolă a unui complex industrial…, ”planul Valev” anula aspirațiile industriale ale României, în afara cărora la vremea industrialismului clasic nu era de conceput nici un proiect de dezvoltare. Planul a fost respins net de Gh. Gheorghiu-Dej, mai întâi în culise și apoi public, respingere susținută ulterior cu fermitate de Ceaușescu”.

Desigur, criticile care se fac în legătură cu faptul că saltul industrial al României a impus un consum scăzut și un nivel de trai redus sunt pe deplin întemeiate. Și totuși, subliniază autorul, în acele condiții dure efortul bazat pe o rată înaltă de acumulare și investiții a avut un efect economic cu totul remarcabil. Acum, dacă nu prea ne convine ce au intenționat să impunăsovieticii României, să vedem dacă ne va plăcea ce au reușit să impună europenii. Autorul susține:

”UE a ales pentru România cea mai de jos postură din panoplia formelor colonialiste: anexa bananieră!…În timp ce de expansiune se ocupau băncile, FMI și Banca Mondială se îndeletniceau cu demolarea a tot ceea ce mai exista din trecut și deranja, căci lipsa investițiilor productive externe avea rolul de a nu se pune cumva ceva în loc!

Și, important de subliniat, la vremea demarării, proiectul UE scotea din joc agricultura! Rolul României era tot de anexă, dar nu agricolă (precum în ”planul Valev”), ci doar de consum, inclusiv din import agroalimentar, pentru că, atunci când a pornit în acapararea României, UE avea mari surplusuri de produse agroalimentare de zonă temperată și n-avea nici un interes în existența unui nou producător concurent, ci doar de prezența unui nou consumator!”.

Tristă realitate! Sumbre concluzii. Neplăcute comparații. Dar adevărul ni se deschide doar atunci când reușim să facem comparații corecte. Altfel riscăm să rămânem captivii unor petarde propagandistice despre cât de rău a fost comunismul și cât de bun este liberalismul, dragul de el. Și totuși, de ce ștabii comuniști s-au descurcat în raport cu URSS mult mai bine decât succesorii lor democrați în raport cu UE? Iată răspunsul autorului:

”Planul Valev” a putut fi evitat. Pentru că la nivelul clasei politice de atunci din România, s-a vrut! Și pentru că împotriva proiectului s-au luat lucrurile din fașă! Cu actuala Românie ca anexă bananieră a UE situația este cu totul diferită. Clasa politică nici să bâjbâie cumva nu este în stare! Și se arată decisă să meargă mai departe pe linii trasate la Bruxelles. În timp ce anexa bananieră deja există și este de neclintit”.

21. Ungaria lui Viktor Orban – un model de patriotism economic și de verticalitate

Într-un capitol aparte Ilie Șerbănescu supune unei analize minuțioase măsurile care se iau pe plan economic în Ungaria ultimilor ani, arătând prin contrast cum procedează România în situații similare. Autorul subliniază faptul că programul de guvenare al liderului de la Budapesta, Viktor Orban, are o componentă economică puternică. Sau, altfel zis, acesta este poate singurul din spațiul ex-comunist european care aplică ferm un program bazat pe patriotismul economic și pe apărarea suveranității naționale în fața ofensivei agenților capitalismului globalizant. Autorul nu-și ascunde simpatia față de abordarea pe care o au autoritățile maghiare în politica lor economică:

”Pentru o țară mică este mai mult decât cutezător că această componentă economică nu ezită să vizeze întărirea statului, evitarea subordonării economiei capitalului străin, refuzul supunerii oarbe față de rețetele prescrise de FMI și chiar de Comisia Europeană și față de dictatul multinaționalelor vest-europene!”.

Iată un model demn de urmat și de către autoritățile de la Chișinău. Nu cele de astăzi, ci poate cele care vor veni la putere după actualul regim. Ungaria ne arată că o țară mică, având lideri cu viziune și hotărâți să-și servească neamul, pot să se manifeste din plin și să contribuie substanțial la prosperarea țării chiar și în condițiile extrem de dificile de azi. Categoric, exemplul Budapestei este cel care trebuie preluat la Chișinău, și nu cel al Bucureștiului.

Atenție! Aici sentimentele firești pe care le nutrim față de România ar putea să ne joace festa. Asta dacă vom confunda cultura comună, zestrea istorică comună și limba pe care o vorbim cu actul de guvernare de la București. Să nu confundăm această pătură parazitară cu neamul și aspirațiile lui. Raporturile dintre cei din vârfurile ierarhiei statale din România și poporul pe care îl guvernează aceștia se înscrie perfect în formula cunoscutului sociolog român Dimitrie Gusti. Este vorba despre cea ce savantul numea ”confictul dintre stat și națiune”.

Prin urmare, noi, cei din Republica Moldova, putem și trebuie să mergem la București după cărți și după cultură în ansamblu, dar după modele de dezvoltare economică, de administrare a statului și de politică externă am face bine să mergem la Budapesta. Încă o dată: să nu confundăm conducătorii provizorii și efemeri ai României cu neamul românesc. Precum nu trebuie să apară vreo confuzie atunci când susținem nevoia de a prelua modelul ungar de eficiență economică și politică pe motivul unor disensiuni istorice pe marginea problemei Ardealului.

Și totuși, aici se poate isca o întrebare firească: de ce două țări vecine cum sunt România și Ungaria se descurcă atât de diferit în actuala conjunctură internațională? Răspunsul dat de Ilie Șerbănescu la această întrebare este cu totul remarcabil. Desigur, totul se reduce la calitatea elitelor politice, cele care au căderea să conducă un stat în vremuri destul de tulburi. Unii aleg demnitatea națională și curajul, alții – obediența și căpătuirea personală. Autorul mai face următoarele clarificări în acest sens:

”Ungaria a ales să se îndatoreze spre a-și construi autostrăzi și alte elemente de infrastructură. România a ales să se îndatoreze pentru consum…Orban a vorbit chiar în România despre faptul că vremurile în care trăim sunt unele de înfruntare între state și piețe, de rertractări de la consumerismul ridicol, vremuri în care Estul ar trebui să-și găsească propriul model de economie și acțiune! Ungaria premierului Orban a ales să întărească statul, să-i consolideze pe cât posibil pozițiile economice. În plină criză, a oprit privatizările…, a întors în sistemul public de pensii contribuțiile îndreptate obligatoriu către fondurile administrate privat, a blocat penetrările externe în punctele nodale și sectoarele strategice, s-a opus programului FMI de a arunca toată ajustarea asupra populației, punând la plată întru susținerea ajustării băncile, hipermarketurile, telecomul și distribuțiile energetice, toate serviciile publice care fac profituri și în criză și care, nu întâmplător, ca și în România, au fost confiscate de capitalul străin. Ba mai mult, a adoptat o lege care  decretează utilitățile publice drept activități non-profit”.

Economistul român mai menționează și faptul că Ungaria s-a hotărât să nu mai facă jocul multinaționalelor, apărâdu-și interesele chiar și atunci când este nevoită să se contrazică cu o forță atât de uriașă cum este marele capital vestic. Dânsul amintește și de faptul că Orban i-a comparat pe comisarii europeni cu cei sovietici. Șerbănescu citează un fragment dintr-o cuvântare a premierului maghiar demnă de reținut:

”Țara noastră nu va fi o colonie. Ungurii nu vor trăi după cum comandă puterile străine, nu vor renunța la independență sau la libertate. Ca națiune europeană, cerem un tratament egal. Nu vom fi cetățeni europeni de mâna a doua”.

Astfel de intervenții publice din partea unui demintar de prim rang nu prea s-au auzit în ultimii   ani nici la București, nici la Chișinău. Și nu e cazul să dăm vina pe specificul nostru național, pe neputința noastră funciară de a propulsa spre vârfurile puterii de stat niște lideri de calibru. Poate n-am reușit până acum, dar viitorul nu trebuie privit ca o fatalitate sau ca un blestem. Articularea unui discurs public viguros și coerent, coagularea unui grup de elită și manifestarea unui lider adevărat încă se pot produce în Republica Moldova. Vremurile de criză, instabile și pline de necunoscute reprezintă nu doar obstacole, ci și oportunități care, într-un anumit concurs de împrejurări, ar putea fi valorificate din plin. Iar cărți ca cea a domnului Ilie Șerbănescu pot și trebuie să ne servească drept surse de șlefuire a capacității noastre de înțelegere a realității din jur.

Iurie Roșca

P.S.: Așa cum am promis ceva mai sus, dau o listă de lucrări care ar putea să ajute doritorii să aprofundeze subiectele abordate în articolul de față. Prezentarea cărții domnului Ilie Șerbănescu mi-a servit drept prilej să umblu la polița mea de cărți de specialitate, care știu că ar putea fi de folos în mod special tinerilor mei prieteni. Lista de mai jos face abstracție de orice ordine ierarhică, cronologică sau alfabetică.

  1. Friedrich List, ”National System of Political Economy”;
  2. Фридрих Лист ”Национальная система политической экономии”;
  3. Immanuel Wallerstein ”After Liberalism”;
  4. Иммануэль Валлерстайн ”После либерализма”;
  5. E. F. Schumacher ”Small is Beautiful”;
  6. Joseph E. Stiglitz ”Mecanismele globalizării”, Polirom, 2008;
  7. Joseph E. Stiglitz ”Globalization and its Discontent”;
  8. Joseph E. Stiglitz ”Freefall. America, Free Markets, and the Sinking of the World Economy”;
  9. David C. Korten ”Corporațiile conduc lumea”, Samizdat, 1995;
  10. David C. Korten ”Marea cotitură”, Antet, 2007;
  11. David C. Korten ”Proiectul noii economii”, Antet, 2009;
  12. ”A Treia Forță. Economia libertății. Renașterea României Profunde.”, edotori: John Chrysostom Medaille, Ovidiu Hurduzeu;
  13. Ha-Joon Chang ”23 de lucruri care nu ți se spun despre capitalism”, Polirom, 2011;
  14. Ha Joon-Chang ”Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb și istoria secretă a capitalismului”, Polirom, 2012;
  15. Ha Joon-Chang ”ECONOMIA. Ghidul utilizatorilor”, Polirom, 2014;
  16. John Perkins ”Istoria secretă a imperiului american. Adevărul despre corupția globală”, Elit, 2009;
  17. John Perkins ”Confesiunile unui asasin economic”, Litera Internațional, 2010
  18. John Pekins ”The New Confessions of an Economic Hit Man”, 2016
  19. ”A Game as Old as Empire”, edited by Steven Hiatt
  20. Naomi Klein ”The Shock Doctrine. The Rise of Disaster Capitalism”;
  21. Alain de Benoist ”Tratatul transatlantic și alte amenințări”, Alexandria Publishing House, 2016;
  22. Nicolae Sfetcu ”Corupție – Globalizare – Neocolonialism”, 2014
  23. Александр Дугин ”Конец Экономики”, Амфора, 2010
  24. 23. Валентин Катасонов „Религия денег. Духовно-религиозные основы капитализма”, 2013
  25. 24. Валентин Катасонов ”Кризис денежной цивилизации. Что ожидать человечеству в будущем?” , 2016
  26. Janiel Wedel ”Unaccountable”
  27. Charles Eisenstein ”Economia sacră. Banii, darul și societatea în epoca tranziției”, 2013
  28. Fred Block, Margaret R. Somers ”The Power of Market Fundamentalism”, 2014
  29. Justin Fox ”The Myth of Rational Market”
  30. Călin Georgescu ”Cumpăna României”, Logos, 2014
  31. Artur Kitson ”The Banker”s Conspiracy which Started the World Crisis”, 1933
  32. Jacques Sapir ”La demondialisation”
  33. Michel Clousard ”Le capitalisme de la seduction”, 1981
  34. J. M. Blaunt ”The Colonizer”s Model of the World”
  35. Ilie Bădescu, Ciprian Bădescu ”Conversiunea sistemelor”, Mica Valahie, 2014
  36. Philippe de Villiers ”Le moment est venu de dire ce que j’ai vu”, Éditions Albin Michel, 2015
  37. Maurice Allais ”L”Europe en crise. Que faire?”, 2006

Iu. R.

(va urma)

Источник: izborsk.md

ГЛАВНАЯ   СОБЫТИЯ   МНЕНИЯ   АНАЛИТИКА   ИНТЕРВЬЮ   АВТОРЫ   ВИДЕО  
Рейтинг@Mail.ru
Все права защищены © 2016
izborsk.md