INTRODUCERE ÎN „TEORIA” UNIONISMULUI CONVENŢIONAL

 

sau scoaterea la iveală a vicleşugurilor sectei unioniste

(combaterea ideologiei unionismului militant-primitiv)

Din chiar momentul proclamării suveranităţii sale – în iunie 1990 – societatea moldovenească a devenit obiectul propagandei unionismului. Această propagandă a devenit covîrşitoare şi deosebit de agresivă mai ales după evenimentele din aprilie 2009. Iar odată cu semnarea Acordului de asociere cu Uniunea Europeană şi cu furtul miliardului această propagandă ţîşneşte din toate coclaurile şi crăpăturile, se revarsă şuvoaie de pe ecranele televizoarelor şi calculatoarelor, din telefoane mobile şi afişe stradale, cărţi, reviste şi ziare, nemaivorbind de manuale şcolare, cursuri universitare şi conferinţe academice.

Ca şi orice propagandă, unionismul parazitează pe sentimente, pe necunoaştere, pe neştiinţă, pe superstiţii. Armele principale fiind manipularea, răstălmăcirea faptelor istorice, minciuna sfruntată sau ascunsă, pervertirea sensurilor. Infectîndu-i pe cei neştiutori, pe cei slabi de minte sau de înger, această propagandă îşi recrutează astfel părtaşii, pionii, roboţeii, idioţii utili care repetă la nesfîrşit şi în neştire lozincile false, veninoase, obraznice. Astfel, în esenţă, astăzi unionismul s-a redus la o colecţie sărăcăcioasă de mantre[1] care ţin loc de minte şi de gîndire pentru victimele depersonalizate ale acestei propagande.

Unionismul „românesc” a devenit atît de primitiv, încît nu mai corespunde nu că vreunei definiţii de ştiinţă, ci nici nu ajunge la nivelul de ideologie cum ar fi liberalismul, comunismul, democraţia sau capitalismul. El este acum doar o colecţie de mituri dintre cele mai năstruşnice şi mai prosteşti potrivite cel mult pentru credinţele triburilor sălbătăcite de prin Amazonia sau junglele africane.

Unionismul deja devine un fel de cvazi-religie de tip New-Age (păgînism modern cum este krişnaismul, teosofia şi altele) şi nu este deloc întîmplătoare asemănarea lui cu mantrele krişnaite. La fel ca şi aceste practici păgîneşti asiatice unionismul are şi ai săi guru[2] care îşi recrutează învăţăceii dintre cei lipsiţi de personalitate dar care îşi doresc o carieră politică sau culturală ori dintre cei ajunşi la ananghie şi care îşi caută un reazem pentru neputinţa lor socială, mintală sau morală.

Pentru a ocroti minţile şi sufletele celor încă neinfectaţi de această molimă necruţătoare vom arăta mai jos minciuna şi ticăloşia principalelor mantre unioniste. Vom numi (cu un alt prilej) şi pe ai săi guru, dar şi pe cei înşelaţi de neopăgînismul unionist care au devenit, în mod conştient sau inconştient, unelte de duzină ale acestei cvazi-religii antinaţionale şi antiumane.

Ca şi orice propagandă primitivă unionismul îşi construieşte „logica” sa pe un lanţ de afirmaţii care conduc neabătut la „România Mare este unica salvare”, adică la Unire ca panaceu, ca singura şi totala soluţie pentru orice probleme – naţionale, geopolitice, culturale, sociale, politice, economice, personale, medicale, ecologice, sexuale etc. Aceste afirmaţii, ca verigi ale lanţului unionist, la fel ca şi legăturile dintre verigi, sînt, la prima vedere, adevărate, chipurile oglindind realitatea. Să le luăm pe îndelete.

* * *

Ca orice escrocherie (coţcărie), unionismul ţinteşte fie în dorinţele cele mai înălţătoare, mai nobile, mai frumoase ale potenţialei victime, fie în buzunarul ei, în dorinţa firească de a trăi mai avut, mai înstărit, mai asigurat material. Exact aşa procedează fondatorii de secte totalitare. Aceste două ţinte – sentimentele nobile sau asigurarea materială – formează două ramuri ale lanţului de mituri unioniste. Dar aceste două ramuri pornesc de la o singură verigă iniţială. Iată aceste două ramuri ale aceluiaşi lanţ[3]:

  1. (I.1.) Basarabia nu a fost niciodată stat Þ (I.2.) dar noi, ca români sîntem un singur popor Þ (I.3.) România este statul tuturor românilor Þ (I.4.) atunci (deci) să ne unim cu România.
  2. (II.1.) Basarabia nu a fost niciodată stat Þ (II.2.) deci, nici nu poate fi Þ (II.3.) RM este stat falimentat Þ (II.4.) unirea cu alt stat Þ (II.5.) cu România (mai aproape geografic, acelaşi popor, aceeaşi limbă).

Prima ramură a lanţului conţine şi un sublanţ şi mai sentimental:

I.a(I.a.1.) Toată istoria noastră arată că întotdeauna am vrut să fim într-un stat comun Þ (I.a.2.) duşmanii ne-au împiedicat (politic sau prin deznaţionalizare) Þ (I.a.3.) România reprezintă dorinţa de unire a tuturor românilor Þ (I.a.4.) acum sîntem liberi să facem unirea Þ (I.a.5.) deci, să o facem !

Iată la acest lanţ de afirmaţii se reduce întreaga esenţă a unionismului. Unde găsim ceva mai primitiv ? La fel de primitiv găsim numai la secte de tip totalitar.

În ultimii zece ani aceste „teze” ale unionismului au fost presărate din belşug cu un condiment şi mai otrăvitor: „românii sînt un popor dintotdeauna european prin întreaga lor istorie şi cultură; deaceea românii trebuie să se afle în familia popoarelor europene, în Uniunea Europeană.”

Fiecare dintre verigile (afirmaţiile) care alcătuiesc „lanţul unionismului”, lanţul cu care conducătorii sectei vor să încătuşeze minţile şi sufletele noastre, se sprijină pe alte afirmaţii „doveditoare” care pretind să fie istorice sau juridice, culturale sau spirituale. Să le luăm pe rînd.

* * *

MINCIUNA NR.1: „Basarabia nu a fost niciodată stat, deci, ea niciodată nu poate deveni stat, ci doar o unitate teritorial-administrativă a vreunei ţări vecine”

I.1. Afirmaţia de temelie este că „Basarabia nu a fost niciodată stat, ci numai o parte, o frîntură de stat: fie că a fost o parte a Ţării Moldovei, fie că a fost o gubernie în cadrul Imperiului Rus, fie că a fost o provincie în cadrul Regatului României Mari.”

Şi este adevărat. Pînă în 1991 aşa a şi fost. Cine poate tăgădui acest fapt ?

De aici unionismul trage următoarea concluzie: „deci, ea niciodată nu poate deveni stat, ci doar o unitate teritorial-administrativă a vreunei ţări vecine”.

I.1.A. Pentru a arăta falsitatea acestei concluzii, chiar idiotismul ei, am putea lesne să aducem o groază de exemple potrivnice: Ucraina, Belorusia, Azerbaigean, Tagikistan, Uzbekistan, Turkmenistan şi alte ţări fost sovietice, Slovacia, Slovenia, Bosnia, Macedonia – iată doar cîteva state care nu au existat niciodată în istorie decît după anul 1991.

Cu 30-40 de ani în urmă, în anii 60-70 ai secolului trecut, în Africa au apărut cîteva zeci de state noi care nu existaseră niciodată pînă atunci. După cel de-al doilea Război Mondial, adică doar cu circa 40-45 de ani pînă la proclamarea independenţei Republicii Moldova, au apărut asemenea state ca India, Pakistan, Israel, Siria, Irak, Iordania, Liban, aproape toate nu au existat niciodată pînă atunci.

Cu circa 20 de ani pînă la acestea, adică după cel dîntîi Război Mondial, au apărut asemenea state ca Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Uniunea Sovietică, Polonia, Letonia, Estonia, Lituania, Finlanda. Marea majoritate dintre aceste noi state nu au existat niciodată pînă atunci.

În a doua jumătate a secolului 19 au apărut asemenea noi state ca România, Italia, Germania, Bulgaria, Serbia dintre care Germania şi Italia nu au existat niciodată pînă atunci. Iar în a doua treime a aceluiaşi secol au apărut Grecia şi mai toate statele actuale ale Americii Latine care niciodată nu au existat pînă atunci.

Orice stat are un început şi acest început nu înseamnă deloc că un asemenea stat nu poate exista. Existenţa tuturor acestor state stă dovadă izbitoare a minciunii sfruntate fîlfîite de unionism.

I.1.B. În toată istoria omenirii, dar mai ales în ultimele două veacuri, au existat numai două categorii de state după felul înfiinţării lor.

Categoria întîi de state îşi datora înfiinţarea voinţei vreunui popor. Orice popor îşi poate întemeia propriul său stat dacă doreşte acest lucru şi dacă ţine seama de realităţile geopolitice. Exact aşa au făcut cei care au întemeiat Ţara Moldovei sau Ţara Românească (Muntenia cum o numeau moldovenii, căci ei – fireşte – nu o puteau numi „românească”, deoarece moldovenii îi numeau pe locuitorii acelor părţi „munteni”, iar ţara muntenilor o numeau, fireşte, Muntenia; mai mult, moldovenii, socotindi-se pe sine români – vezi lucrarea ştiinţifică a marelui vornic al Ţării de Sus a Moldovei Miron Costin „De neamul moldovenilor” – pentru a-i deosebi pe românii munteni de sine – românii moldoveni – nu puteau să îi numească cu acelaşi nume ca şi pe sine) sau orice alt stat din lume care are la bază voinţa poporului.

Singura motivaţie a poporului dat pentru a-şi întemeia propriul stat este următorul: întocmirea propriului instrument – statul – pentru a-şi apăra de primejdiile străine propriul său mod de viaţă. Iar modul de viaţă, felul de a trăi este determinat întotdeauna şi întru totul de valorile fundamentale, supreme ale poporului dat. Anume aceste valori exprimă rostul însuşi al existenţei pe Pămînt a poporului dat. Cînd însuşi sensul de a fi al existenţei poporului dat este pus în primejdie, acest popor porneşte lupta politică (pe cale armată sau diplomatică, electorală sau economică, culturală sau religioasă) pentru a-şi dobîndi propria sa statalitate. Aşa au făcut acele generaţii care au întemeiat Ţara Moldovei sau Ţara Românească sau alte state.

Cea de-a doua categorie de state reprezintă negarea celei dintîi categorii de state. Adică, statele de categoria a doua sînt înfiinţate nu de către vreun popor, ci de către anumite grupări străine poporului dat. Asemenea state – artificiale – sînt înfiinţate în interesul acestor grupări străine şi împotriva intereselor şi chiar a existenţei poporului (sau popoarelor) pe care aceste state artificiale trebuie să le guverneze. Asemenea state au început să fie confecţionate mai ales după înfrîngerea Imperiului lui Napoleon şi formarea unei noi ordini mondiale ca urmare a Congresului de la Viena din 1815. Asemenea state au fost şi sînt înfiinţate la comanda şi cu resursele oligarhiei financiare globale.

Primul stat de acest fel a fost America – Statele Unite ale Americii (în 1775). Îndată după 1815 a fost Republica Franceză, apoi au urmat Grecia, Italia, Bulgaria, Serbia. Exact aşa a apărut România – ca proiect al oligarhiei financiare globale care pe atunci îşi avea baza în Franţa şi Anglia. Exact aşa a apărut Uniunea Sovietică sau ţările baltice ca Letonia, Estonia sau Lituania. Exact aşa a fost înfiinţată şi Republica Moldova, Ucraina, Belorusia şi toate celelalte state democratice din CSI sau Europa contemporană.

Unele state din categoria a doua s-au transformat în state de categoria întîi ca urmare a unor procese politice şi culturale interne care au condus în final la schimbarea clasei politice. Cel mai cunoscut şi clasic exemplu este cazul Uniunii Sovietice cînd Stalin a izbutit să înlăture gruparea leninist-troţkistă (care reprezenta interesele oligarhiei financiare globale care şi finanţase lovitura de stat din februarie 1917 şi pe cea din octombrie acelaşi an). Pe parcursul anilor 30 Uniunea Sovietică a devenit stat de categoria întîi.

Aşa s-a întîmplat şi cu Belorusia în care A. Lukaşenko a înlăturat gruparea lui Şuşkevici care reprezenta, ca şi Gorbaciov, interesele oligarhiei financiare globale cu bazare în SUA. La fel aşa se întîmplă acum în Federaţia Rusă unde V. Putin înlătură treptat gruparea lui Elţin care era pusă să guverneze Rusia de către aceeaşi oligarhie globală.

România a fost din chiar momentul înfiinţării sale frauduloase în ianuarie 1859 un instrument al grupării străine oligarhice care a guvernat poporul român pînă în 1947 cînd o altă grupare străină – cea a lui Stalin – a preluat conducerea asupra românilor. Abia pe timpul lui N. Ceauşescu s-a izbutit înlocuirea reprezentanţilor străinilor de la guvernarea ţării cu cei care înţelegeau interesele poporului român. Dar această situaţie a fost dată peste cap în decembrie 1989 cînd România a devenit din nou guvernată de oligarhia financiară globală. Iar ca să nu mai apară vreun Ceauşescu, sau nu dea Domnul, vreun Ştefan Cel Mare sau vreun Mircea Cel Bătrîn, România a fost băgată – cu încălcarea tuturor prevederilor constituţionale naţionale şi a celor internaţionale – în cătuşele Uniunii Europene.

Astfel, România este şi astăzi un stat artificial, un pseudo-stat care reprezintă numai şi numai interesele grupărilor străine şi nicidecum ale poporului român.

Moldova de la Răsărit de Prut încă nu este pe deplin încătuşată, încă nu este „integrată” în UE. Deşi juvăţul aruncat pe gîtul Moldovei – Acordul de Asociere cu UE, relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional, cu Banca Mondială şi altele, lasă tot mai puţin loc pentru răsuflare.

Totuşi, spre deosebire de România, în Moldova mai sînt mişcări, zvîcniri ale voinţei de libertate, de suveranitate a poporului, de dorinţă a unui mod de viaţă sănătos, fără urîciunile antinaţionale ale sodomiei, „justiţiei juvenile”, „educaţiei” sexuale a copiilor, ale „reformelor” genocidale care sărăcesc artificial poporul Moldovei şi îl desfiinţează chiar şi demografic etc.

A dori Unirea în asemenea condiţii înseamnă a dori eliminarea pentru moldoveni a oricărei posibilităţi de revenire la normal, la viaţa sa, la suveranitate. Căci fără suveranitate nu există şi nici nu poate exista vreo libertate, oricît de ciuntită. A te uni astăzi cu România ar însemna ca Ţara Moldovei de pe vremuri să vrea să se dizolve în Imperiul Otoman din motivul că la sud de Dunăre, adică în cadrul acestui Imperiu, trăiesc (trăiau) români. Oare pentru asta şi-au vărsat sîngele generaţiile care au întemeiat Ţara Moldovei sau Ţara Românească ? Ei şi-au vărsat sîngele pentru suveranitate, adică pentru libertatea ţării lor, a poporului lor, a urmaşilor urmaşilor lor.

I.1.C. Printre moldovenii de la Răsărit de Prut a fost şi este întotdeauna vie conştiinţa propriei statalităţi, conştiinţa că moldovenii au avut timp de veacuri o ţară a lor – Ţara Moldovei. Această conştiinţă era vie şi pe timpul Uniunii Sovietice. Spre deosebire de ei, marea majoritate a cetăţenilor actualei Românii nu au o asemenea conştiinţă: pe cea de Ţară Românească (Muntenia) sau de Ţară a Moldovei ei demult au pierdut-o. Conştiinţa propriei statalităţi, deci a propriilor interese naţionale, a fost înlocuită – treptat, dar neabătut – cu o conştiinţă de supuşenie aproape oarbă faţă de „Occident”, faţă de „Europa”. În realitate, faţă de întemeietorii reali ai României – oligarhia financiară globală.

Iar românii ardeleni nici nu au avut vreodată o asemenea conştiinţă a propriei statalităţi, căci nu au avut niciodată statalitate (dacă nu luăm la socoteală statele româneşti din veaucrile 9-13 din Transilvania a căror memorie istorică nu s-a păstrat, ştirile despre ele fiind obiectul cercetării ştiinţifice, dar nu al memoriei colective a românilor ardeleni). Poate tocmai din această cauză ardelenii au visat de veacuri să se unească cu acei români care deja îşi aveau propriul stat, pe cînd moldovenii de la Răsărit de Prut au visat întotdeauna (după 1812) să-şi restabilească propriul stat. De fapt, după 1828 cînd statalitatea moldovenească de la Răsărit de Prut în formă de o largă autonomie a fost desfiinţată (pentru a pune capăt abuzurilor plahotniucilor-filaţilor de atunci), iar teritoriul a fost transformat în gubernie.

Conştiinţa propriei statalităţi a fost prezentă mereu chiar din începutul încorporării teritoriului dintre Prut şi Nistru în Imperiul Rus. Propaganda unionistă trece sub tăcere faptul că acest teritoriu cu întreaga sa populaţie a avut între anii 1813-1828 propriul său Parlament, propriul său sistem fiscal, propriile legi, propria poliţie, propriul sistem judecătoresc, propriile şcoli etc. Nu avea propria armată şi dreptul la politică externă. În rest avea toate atribuţiile unui stat. Exact acelaşi statut îl avea Iveria (actuala Gruzie) şi Finlanda în cadrul Imperiului Rus. De altfel, România actuală nu are nici măcar acest statut în cadrul UE, fiind, de fapt, un banal euro-paşalîc.

La fel se trece sub tăcere că statutul de autonomie al „oblastiei” Basarabia a fost desfiinţat în 1828 din cauza „boierilor”[4] moldoveni care îşi băteau joc de ţărani, provocîndu-i la răscoale, la revolte, la fuga peste Prut. Iar nenumăratele atenţionări din partea guvernatorului militar al Basarabiei (de obicei un general rus) sau din partea cancelariei împăratului făcute membrilor Sfatului oblastiei (parlamentului) de a-şi respecta propriile legi şi să nu facă fărădelegi împotriva ţăranilor erau nesocotite de către boieri. Tocmai din această cauză noul ţar Nicolai I a desfiinţat autonomia. Este grăitor faptul că nici autonomia Iveriei şi nici autonomia Finlandei nu au fost desfiinţate nici pînă în 1917. În baza acestei autonomii Iveria şi Finlanda şi-au obţinut independenţa în 1918 care a fost recunoscută de Rusia Sovietică.

Conştiinţa propriei statalităţi este astăzi mai puternică la moldovenii de la Răsărit de Prut decît la românii din cadrul României euro-unionale.

 

MINCIUNA NR. 2: „Noi, ca români, sîntem un singur popor”

I.2. „Noi, ca români, sîntem un singur popor”.

În sprijinul acestei afirmaţii unioniştii vin cu o mulţime de „dovezi” cum ar fi:

  1. Eminescu este născut în Moldova şi se socotea pe sine român ca şi pe toţi moldovenii (inclusiv basarabenii şi transnistrenii), muntenii, ardelenii (transilvănenii). Doar lui îi aparţine fraza „sîntem români, şi punctum”, sau poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, sau cuvintele din renumita sa Doină „De la Nistru pîn’la Tisa tot românul plînsu-mi-sa …”
  2. Cronicarii moldoveni toţi ştiau că moldovenii sînt români. Şi Grigore Ureche scria că „noi, moldovenii, şi muntenii şi cei din părţile ungureşti toţi de-un neam sîntem”. Sau Miron Costin scria în lucrarea sa de cercetare ştiinţifică „De neamul moldovenilor” că „noi toţi, şi moldovenii, şi muntenii, şi ardelenii toţi români ne răspundem”. Sau Sfîntul Mitropolit Varlaam al Modovei care a tipărit prima carte în limba moldovenilor a numit-o „Carte românească de învăţătură – Cazania”.
  3. Întemeietorul Ţării Moldovei – Bogdan – este venit din Maramureş cu toată oastea şi boierimea sa. Iar Maramureşul era locuit din cele mai vechi timpuri şi pînă astăzi de români. Deci Ţara Moldovei a fost întemeiată de români. Iar dacă localnicii l-au primit şi l-au sprijinit pe Bogdan ca pe unul de-al lor împotriva cotropirtorilor unguri, înseamnă că şi ei erau români. Mai mult, Ştefan cel Mare este coborîtor al acestei dinastii de români maramureşeni. Deci şi Ştefan cel Mare era român. Cu atît mai mult că mama lui era olteancă (Maria, poreclită „Oltea”), rudă cu Vlad Ţepeş, domn român al Ţării Româneşti.
  4. Toţi moldovenii de la Răsărit de Carpaţi sînt urmaşi ai poporului venit de la Apus de Carpaţi (adică din Transilvania) încă prin veacurile 10-11 ca urmare a prigoanei păgînilor unguri împotriva creştinilor de acolo. Iar acolo trăiau creştini care erau români. Şi în Transilvania nu aveau cum să fie modoveni, căci numele de moldoveni se trage de la denumirea Ţării – Moldova, iar denumirea ţării se trage de la denumirea rîului Moldova care curge la Răsărit de Carpaţi şi se varsă în rîul Siret.

Da, asemenea fapte există. Chiar şi documente din acele vremuri care adeveresc aşa ceva există. Ba mai mult: nimeni dintre adevăraţii savanţi istorici nu neagă acest lucru.

Numai că aici este cazul să-i întrebăm pe unionişti: ce legătură este între aceşti români din aceste „dovezi” şi unionişti, „românii” din secolele 20-21 ? În ce temei „românii” secolelor 20-21 – unioniştii – pretind că ar avea vreo legătură cu poporul român care a întemeiat Ţara Românească, a păstrat credinţa strrămoşească în Ardeal şi Maramureş sau a întemeiat Ţara Moldovei ?

Dar ce legătură este între homosexualii din Uniunea Europeană şi creştinii primelor veacuri care au alcătuit treptat statele de pe teritoriile viitoarei Italii, Spanii, Franţe, Germanii, Suedii etc. ? Nu este nici o legătură. Chiar mai mult: homosexualii sînt negarea totală a creştinilor.

Exact la fel este şi cu „românii” de astăzi şi românii istorici. Ce valori, adică ce credinţă îi identifica pe românii istorici şi ce valori îi identifică pe aşa-zişii români de astăzi ? Diferenţa este exact aceeaşi ca între „valorile” sodomiţilor şi valorile creştinilor.

Ştefan cel Mare ctitorea şi zidea mănăstiri, iar Alexandru Ioan Cuza – marioneta oligarhiei financiare – jefuia mănăstirile, închidea în temniţe stareţi, episcopi şi monahi. Bogdan Întemeietorul, la fel ca şi Negru-Vodă al Munteniei – au luptat cu arma în mînă împotriva cotropitorilor catolici (care pe atunci erau Europa) pentru a asiguira dăinuirea credinţei strămoşeşti – Ortodoxia.

Ştefan cel Mare a lăsat testament fiului său să închine ţara la turci, motivînd astfel: „Turcii vor să ne ia o parte din averi, iar catolicii (ungurii şi polonezii) vor să ne ia şi sufletele.” Iar „românii” de azi se mîndresc cu faptul că sînt înghiţiţi fără urmă de către UE, NATO, că pe teritoriul lor se află baze militare străine care pun în primejdie nucleară existenţa fizică însăşi a întregii populaţii a României.

Românii istorici îşi dădeau viaţa pentru Ortodoxie – Sfîntul Ioan Valahul, Sfinţii Iorest şi Sava, Sfîntul Constantin Brîncoveanu. Iar „patriarhul” Teoctist binecuvînta intrarea României în NATO şi UE, „patriarhul” Miron Cristea a introdus cu forţa armelor statului anticreştin „România” un calendar străin în Biserică după care este imposibil să faci slujbe creştine în Biserică. Sfîntul episcop Iorest al Transilvaniei şi-a dat viaţa numai să nu se unească cu catolicii cotropitori, iar „patiarhul” Daniel Ciobotea fraternizează cu catolicii şi îi numeşte „fraţi”..

„Românii” de astăzi au schimbat nu numai credinţa strămoşească pe liberalismul sodomit, dar, odată cu aceasta, şi limba au schimbat-o schimonisindu-o într-un jargon franglez. „Românii” de astăzi nu înţeleg nici o boabă din scrierile cronicarilor, din scrierile bisericeşti făcute de înaintaşii lor. Dar moldovenii de la Răsărit de Prut încă le mai înţeleg.

Aceşti „români” din eprubeta laboratoarelor antihristice – educaţia antinaţională şi mass-media pro-occidentală – folosesc cu multă amăgeală citate din Eminescu – poetul nostru naţional. Drept exemlu, să vedem din ce context anume este zmulsă cunoscuta expresie a lui: „ Sîntem români şi punctum.” Iată întregul context:

„Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării! Sîntem români şi punctum. Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuriNu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decît în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.”

Unioniştii s-au lepădat de toate tradiţiile istorice, au îmbrăcat hainele străine ale legilor europene homosexuale, antinaţionale, înrobitoare faţă de străini, faţă de oligarhia financiară globală. Din 1859 în România sînt stăpîni străinii, nicidecum românii. Şi în această fermă de dobitoace din care este o singură ieşire spre abator ne cheamă unioniştii să ne integrăm, să ne unim !?

Între „românii” de astăzi şi Eminescu, Ştefan cel Mare, Constantin Brîncoveanu, Vasile Lupu, Mircea cel Bătrîn, cronicarii moldoveni şi munteni, întemeietorii Ţării Moldovei şi ai Ţării Româneşti nu este nici o legătură spirituală, culturală, istorică, lingvistică. Nu este nici o legătură identitară. Este vorba, pe de o parte, de un popor român cu identititate clară, neabătut creştin ortodoxă şi, pe de altă parte, de o populaţie fără vreo memorie istorică, fără vreo identitate, fără vreo voinţă colectivă. Ce legătură poate fi între o fermă şi o mănăstire, o oaste, un popor ?

Cu cine deci „românii” de azi alcătuiesc „un singur popor” ? La sigur, nu cu românii istorici. Cu sodomiţii – da. Cu europenii – da. Cu noi, moldovenii de la Răsărit de Prut – nu, nicidecum. Căci noi mai sîntem în credinţa strămoşească, noi mai avem evlavie faţă de domnitorii noştri, noi ne mai împotrivim „europenizării” deznaţionalizante, noi împărtăşim încă multe din valorile demult uitate sau batjocorite în România, noi ne asumăm şi moştenirea întemeietorilor Ţării Moldovei, dar şi, în lipsă de urmaşi, moştenirea Munteniei (mai ales că în sudul Republicii Moldova trăiesc şi astăzi sate întregi de munteni încă din vremea de pînă la întemeierea Ţării Moldovei). Noi nu sîntem şi nu putem fi un popor cu cei care azi conduc România, cu cei care au întemeiat acest monstru, cu cei care neagă întreaga moştenire spirituală, morală, culturală, geografică, geopolitică a înaintaşilor, cu cei care prin votul lor perindează la putere trădători de neam, de ţară, de credinţă, de strămoşi.

Moldovenii de la Răsărit de Prut sînt mult mai aproape de strămoşii lor. Şi sînt la ani-lumină depărtare de „românii” europeni, descreştinaţi sau de-a dreptul anticreştini, de mankurţii aserviţi UE şi oligarhiei financiare globale, care doresc şi pe noi să ne bage în acelaşi jug ucigaş.

Prăpastia morală, spirituală şi culturală dintre noi, moldovenii, şi aşa numiţii „români” din România europeană poate fi înlăturată numai şi numai dacă unioniştii o vor umple cu cadavrele noastre sub care să îngroape întreaga moştenire a Ţării Moldovei şi a Munteniei.

Capitala României este la Washington, dar nicidecum la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Suceava sau Baia. În România nu există popor român. Acolo există escroci care abuzează de denumirea de român şi o populaţie de înşelaţi care fără nici un temei istoric, spiritual, cultural se numesc pe sine „români”. Fireşte, cu excepţiile de rigoare, dar care tot excepţii sînt care confirmă regula.

Azi moldovenii şi populaţia României nu mai formează ,”un singur popor”. Sîntem diferiţi pînă la opus, chiar dacă ne înţelegem întrucîtva sub aspect de limbă, nu şi de valori. Sub aspect de valori ne sînt mai aproape cei care mai păstrează demnitatea naţională, memoria istorică, credinţa ortodoxă. Iar aici nu încape nici clasa politică „românească”, nici populaţia buimăcită a statului „România”.

 

MINCIUNA NR. 3: „România este statul tuturor românilor”

I.3. Secta unionistă mai răspîndeşte un fals dintre cele mai neruşinate. O minciună pe care se sprijină, de fapt, întreaga lor erezie: precum că statul România ar fi statul tuturor românilor. O mai mare minciună este imposibil de scornit. Să vedem de ce.

Statul România a fost întemeiat în urma unui complot antiromânesc condus din afara celor două ţări româneşti de la Dunăre – Muntenia şi Moldova – în 1859, pe cînd Muntenia a fost înfiinţată în 1296, iar Ţara Moldovei – cu 500 de ani înainte de nefastul an al „unirii”. Cununa complotului l-a constituit „alegerea” întru totul fraudată în ziua de 24 ianuarie la Bucureşti a unui nimeni – un oarecare colonel (care nici armata nu a făcut, nici la o operaţiune militară nu a participat în viaţa sa şi în afară de victorii asupra prostituatelor nu a repurtat niciodată vreo altă victorie – un fel de „maiasandu” cu epoleţi la vedere). În acea zi acest nimeni – Alexandru Ioan Cuza – un membru al sectei antihristice masonice – a fost impus cu forţa de către nişte derbedei plătiţi care îşi ziceau „poporul” şi care ameninţau cu răfuiala pe membrii divanului ad-hoc din Bucureşti să-l voteze ca domn al lor. Astfel s-a instaurat pe un veac şi jumătate, inclusiv astăzi, dictatura oligarhiei financiare globale asupra ţărilor de la Dunăre – Moldova şi Muntenia. Mai tîrziu, în 1918, această dictatură ascunsă, dar cu atît mai distrugătoare şi mai vicleană, a fost extinsă – prin forţa armelor – asupra Moldovei dintre Prut şi Nistru şi asupra Moldovei bucovinene, precum şi – deja paşnic – asupra Transilvaniei.

Nu a fost nici o unire, ci o anexare cinică camuflată de propaganda unionismului. Cei care au comandat „Unirea” au fost exact aceeaşi care au comandat „Revoluţia” din Rusia. Au fost aceleaşi cercuri ale oligarhiei financiare globale. Şi oare realizarea acestei ruşini să o sărbătorim pe 27 martie ?

Din momentul înfiinţării sale România nu a reprezentat nici o secundă interesele nimănui dintre români sau măcar a muntenilor, nemaivorbind de moldoveni, ci numai şi numai interesele oligarhiei financiare globale (bineînţeles, în afară de scurta perioadă a regimului lui N. Ceauşescu – 1965-1989). Întru implementarea acestor interese străine şi duşmănoase firii tuturor românilor, noul regim de ocupaţie străină, numit vicleneşte „România”, a impus populaţiei noi legi, noi instituţii, noi obiceiuri, toate străine şi de neîmpăcat cu valorile fundamentale ale moldovenilor şi muntenilor, cu credinţa strămoşească, cu rostul însuşi de a fi. Tocmai despre aceste legi ucigătoare de popor, despre aceste obiceiuri străine vorbea Eminescu în citatul reprodus mai sus: „Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuriNu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră …”

În acel nenoricit an – 1859 – cu ajutorul trădătorilor din lăuntrul celor două ţări dunărene (alde Alexandru Ioan Cuza, M. Kogâlniceanu, Manolache Epureanu etc., adică întreaga „generaţie” a „paşoptiştilor” în frunte cu masonul Nicolae Bălcescu, şi alţii) – poporul român a fost lipsit de orice suveranitate. Or, suveranitatea poporului este temelia libertăţii fiecărui membru în parte al poporului dat. Atît Muntenia, cît şi, mai ales, Moldova, au căzut în robia antihristică a bancherilor globali. Astfel, taina fărădelegii a pus stăpînire pe poporul român, pe muntenii şi pe moldovenii de la Apus de Prut. De atunci românii nu au mai avut propriul lor stat, statul România fiind o gheara oligarhiei globale înfiptă în gîtul poporului român. Şi unioniştii vor ca această gheară să fie înfiptă şi în gîtul nostru, al moldovenilor de la Răsărit de Prut ! Această înfigere de gheară ei numesc „unire”.

Astfel, România nu este „statul tuturor românilor”. Ea nu este nici măcar statul populaţiei din România. România este nimic mai mult decît o unealtă a oligarhiei globale, o unealtă de etnocid al românilor, de spălare a lor pe creier, de înrobire a lor definitiv şi mortal intereselor stăpînilor României. Deci, este o mare şi neruşinată minciună, o minciună primejdioasă mortal, afirmaţia precum că România ar fi statul românilor, un stat al românilor, şi încă un stat al tuturor românilor ! Da, România este un stat, mai exact o filială a statului global, un stat împotriva românilor, împotriva tuturor românilor de oriunde ar fi ei, de pe orice pămînturi istorice.

 

MINCIUNA NR. 4: „Atunci (deci), să ne unim cu România !”, „Acum putem/ sîntem liberi să ne unim cu România !”

I.4. Am văzut pînă acum cît de mincinoase, cît de viclene şi de false sînt primele trei afirmaţii din lanţul „convingerii” unioniste. Acum să trecem la cea de-a patra afirmaţie care nu este cu nimic mai „adevărată” decît primele trei. Dar, pentru moment, pentru o experienţă logică, să ne închipuim absurdul precum că primele trei afirmaţii ar fi adevărate întru totul.

Chiar dacă aceste afirmaţii ar fi adevărate, ultima afirmaţie – „atunci (deci), să ne unim cu România !” – este, cel puţin, la fel de falsă. Să vedem de ce.

Unirea oricăror două state transformă două state în unul singur. În urma unirii a două state nu înseamnă – din punct de vedere geopolitic (nu şi juridico-politic), sub aspectul raportului de forţe pe plan internaţional şi regional – că dispare un actor geopolitc, iar altul îşi continuă existenţa. Logica firească a relaţiilor internaţionale, mai exact al raportului de forţe dintre state, este cu totul alta.

Sub aspect geopolitic, dar şi din perspectiva logicii noastre de fiecare zi, statul care se uneşte cu un alt stat dispare politic, dispare ca centru de luare a deciziilor, dispare ca autoritate asupra foştilor săi cetăţeni. Dar el nu dispare ca populaţie, ca teritoriu, ca potenţial economic, demografic, ca resurse naturale sau financiare, ca resurse informaţionale sau militare. Toate aceste resurse, întregul potenţial, teritoriu etc. trec sub autoritatea celuilalt stat. Astfel, potenţialul economic, financiar, demografic şi, ca urmare, potenţialul militar, al statului care a primit toate aceste resurse, creşte în salt. Adică statul care primeşte aceste resurse devine brusc, practic, sub aspect geopoltic, un alt stat, un actor geopolitic diferit de fostul actor. Astfel, apare un nou actor geopolitic, cu un nou potenţial, mai mare, cu noi hotare. Ca urmare, raportul de forţe pe arena internaţională se schimbă, uneori radical. Iar la nivel regional se schimbă radical întotdeauna.

Prin urmare, unirea a două state nu înseamnă dispariţia unui stat şi păstrarea celuilalt stat, ci înseamnă dispariţia a două state vechi şi apariţia unui nou stat. Exact aşa s-a întîmplat în 1859 cînd au dispărut Ţara Moldovei (de fapt, a rămăşiţele ei, căci ea a fost în 1775 ciopîrţită de către Imperiul Habsburgic prin ocuparea Bucovinei, iar jumătatea de Răsărit din ceea ce rămăsese a fost anexat la Imperiul Rus în 1812) şi Muntenia. Iar în locul lor a apărut noul stat numit în mod mincinos România. „Mincinos” – căci el nu reprezenta cîtuşi de puţin interesele românilor, nici ale muntenilor, cu atît mai puţin ale moldovenilor, ci strict interesele celor care l-au confecţionat – masoneria franco-britanică ca unealtă a oligarhiei financiare globale.

Acest stat era nou prin toate – prin legi, prin instituţii, prin modul de formare a puterii, prin rolul covîrşitor al străinilor în noul stat (mai ales după recunoaşterea în 1878 a „Independenţei” noului stat „românesc” – vezi Anexa), prin noua politică de imigrare cînd străinii primeau gratis cîte 4 hectare de familie pe seama băştinaşilor, cînd ţăranii deseori nu aveau nici un hectar de pămînt. Şi toţi aceşti străini erau de credinţă opusă celei creştine. Noile legi au făcut aşa ca întreaga industrie, întregul comerţ şi întregul sistem bancar să se afle în proprietatea numai şi numai a străinilor, iar băştinaşii – moldovenii şi muntenii – să nu mai aibă nici un acces la întreprinderi industriale, de comerţ sau la bănci decît în calitate de angajaţi, cumpărători sau datornici. Adică, numai în calitate de plătitori, de surse băneşti şi de muncă pentru noii stăpîni ai românilor „independenţi” „uniţi” în statul „lor” la care „au visat de veacuri”.

Din punct de vedere formal, conducerea noului stat era înfăptuită de către localnici, majoritar munteni, iar apoi şi de o dinastie germană cu rădăcini iudaice. Aceşti localnici erau cu toţii nişte vînduţi străinilor şi făceau politica lor, în interesele străinilor şi strict pe seama jupuierii băştinaşilor. Exact cum face acum conducerea formală a Republicii Moldova (de România nici nu are rost să pomenim) în frunte cu liderii partidelor pro-europene de la guvernare şi cu proprietarul lor.

Lichidarea Moldovei şi Munteniei cu scopul înfiinţării în locul lor a unui nou pseudo-stat, ca unealtă a finanţei globale, s-a făcut cu sprijinul Angliei şi Franţei de atunci. Mai exact, diplomaţii acestor ţări au asigurat prin presiuni politice şi economice, diversiuni informaţionale şi viclenii „diplomatice” recunoaşterea noului stat de către Imperiul Rus, Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic – viitoarele victime ale Primului Război Mondial care a şi fost organizat tocmai în scopul lichidării acestor imperii.

La fel s-a procedat şi în 1918 cînd aceeaşi Anglie şi aceeaşi Franţă, ca organizatori ai Primului Război Mondial şi ca învingători în el, împreună cu SUA au înfăptuit „Marea Unire”. Astfel jugul României mici s-a extins asupra tuturor celor din jur care puteau fi numiţi români, jugul mic fiind înlocuit cu jugul mare al României Mari. Doar că de data asta făptaşii „unirii” – finanţa globală – nu au izbutit să-i convingă pe sovietici (deoarece între timp Stalin alungase de la putere clica troţkistă a finanţei globale) să recunoască „unirea” „Basarabiei” la „ţara-mamă”- „România”.

Iar secta unionismului continuă să ne hrănească cu basme despre faptul că „Unirea mică” şi „Unirea mare” ar fi fost făcute numai şi numai la dorinţa „poporului român” şi de către români. Unii reprezentanţi ai „poporului român” au fost numai figuranţi muţi şi periferici în spectacolul în două epizoade înscenat de străini după regia acelora cu denumirea „patriotică” „Unirea-1” şi „Unirea-2”, adică „unirea” din 1859 şi „unirea” din 1918.

Ce rezultă din toate acestea ?

  1. Unirea a două state este un fenomen geopolitic şi, prin urmare, se supune legilor geopoliticii, adică ea nu se poate înfăptui decît cu acordul tuturor părţilor interesate – adică a actorilor geopolitici. Or, nici populaţia Republicii Moldova, nici populaţia României, nu sînt actori geopolitici, ci doar obiecte ale politicii interne, nicidecum subiecţi ai celei internaţionale.

Adică, lichidarea Republicii Moldova prin anexarea ei la România („unirea”) nu este de „competenţa” populaţiilor acestor două state şi nici de „competenţa” clasei politice a lor. Ele ar putea amîndouă vota în proporţie de 100% pentru unire, iar dacă actorii geopolitici reali vor spune „Nu !”, atunci nici o unire nu va fi înfăptuită.

  1. Lipsa acordului tuturor actorilor geopolitici interesaţi în schimbarea statutului geopolitic al vreunui stat conduce în mod automat la conflict armat de proporţii.

Vedem ce se întîmplă în Ucraina, în Siria cînd dorinţa americanilor de a schimba confirguraţia geopolitică fără acordul altor puteri – Rusia, Iran, China etc. – a condus în mod inevitabil la rezistenţa celor neglijaţi. Astfel au izbucnit aceste conflicte armate extrem de sîngeroase.

Deci, încercarea de a înfăptui lichidarea Republicii Moldova (care are constituţional statutul de neutralitate[5]) prin înghiţirea ei de către SUA (prin anexarea ei formală la „statul” România, căci România, după cum am văzut, nu există ca stat, ca centru de decizii pentru populaţia sa) şi fără acordul altor centre de decizie din lume – în primul rînd Rusia şi China – va conduce la război deplin pe teritoriul Moldovei. Să nu uităm nici de factorul militar tiraspolean. Iar la nivel regional lărgirea filialei „româneşti” a SUA va stîrni rezistenţa invidioasă a tuturor filialelor vecine ale SUA – Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Serbia – care şi ele vor pune pe furiş beţe în roate.

Altfel spus, unionismul conduce inevitabil la război „civil” pe teritoriul Moldovei, la un război dintre puteri străine, la un război care nu poate nicidecum ţine seama de interesele băştinaşilor, fie ei cetăţeni ai RM sau ai României, fie ei moldoveni, munteni sau oricine altcineva.

Altfel zis, secta unionistă este nu numai totalitară, dar este şi o sectă distructivă.

Socotim, astfel, că am arătat cu dovezi destule minciuna care se conţine în îndemnul provocator „Să ne unim cu România !” Iar dacă mai adăugăm aici şi minciuna tuturor celorlalte afirmaţii care, potrivit unionismului, conduc la necesitatea unirii, căpătăm întreaga nimicnicie, găunoşie şi coţcărie a unionismului.

 

MINCIUNA NR. 5: „Toată istoria noastră arată că întotdeauna am vrut să fim într-un stat comun”

Această ramură a lanţului „logic” al unionismului are, după cum ziceam, pentru înşelarea moldovenilor mai sentimentali, un sublanţ de afirmaţii notat mai sus (I.a.) pe care îl repetăm aici:

I.a(I.a.1.) Toată istoria noastră arată că întotdeauna am vrut să fim într-un stat comun Þ (I.a.2.) duşmanii ne-au împiedicat (politic sau prin deznaţionalizare) Þ (I.a.3.) România reprezintă dorinţa de unire a tuturor românilor Þ (I.a.4.) acum sîntem liberi să facem unirea Þ (I.a.5.) deci, să o facem !

Istoria celor două ţări creştine de la nordul Dunării de Jos – Muntenia şi Moldova – nu cunoaşte nici un eveniment în întreaga lor istorie din care s-ar putea trage vreo concluzie privind dorinţa populaţiilor sau a claselor politice din ele să alcătuiască împreună un singur stat. Contra-argumentul care stă chiar la suprafaţă este: existenţa însăşi a celor două state pe parcursul a aproape 500 de ani fără a se întreprinde niciodată o singură mişcare de a se uni dovedeşte că ele nici nu au vrut să se unească. Altă întrebare este de ce ele nu au avut de gînd să se unească.

Unioniştii aduc, însă, exemplul lui Mihai Viteazul care, chipurile, ar fi înfăptuit „visul de veacuri al tuturor românilor” de a se uni într-un singur stat: timp de 5 (cinci) luni (mai-septembrie 1600) Moldova, Muntenia şi Transilvania (Ardealul) au fost conduse de către Mihai Viteazul. Da, timp de cinci luni Mihai Viteazul a fost în mod oficial domn al celor trei ţări.

Dar oare aceasta înseamnă că aceste trei ţări s-au unit ? Sau că această unire s-a înfăptuit la dorinţa popoarelor celor trei ţări ? Sau, măcar, la dorinţa boierilor (nobililor, în cazul Transilvaniei) celor trei ţări ? Sau, măcar, la dorinţa Bisericilor locale din cele trei ţări ?

La toate aceste întrebări răspunsul este unul: Nu. Ceea ce înseamnă că aflarea acestor trei ţări timp de cinci luni sub domnia unui singur domn nu reprezenta împlinirea vreunei dorinţe a celor trei ţări de a constitui un singur stat.

Mihai Viteazul lupta împotriva Imperiului Otoman şi avea nevoie de aliaţi. În acest scop el a făcut alianţă cu aşa-numită Liga Sfîntă (i se mai spune „Sfînta Alianţă”) în frunte cu Impreiul Habsburgic (Imperiul Austriac). Din această alianţă făceau parte şi domnitorul Moldovei Aron Tiranul şi principele Transilvaniei Sigismund Bathory. Atunci cînd aceste două ţări au ieşit din Sfînta Alianţă, Mihai Viteazul – cu acordul împăratului Rudolf II al Imperiului Habsburgic – a intrat cu armata pe rînd în aceste ţări ca să le readucă la Sfînta Alianţă. Ceea ce a şi executat. Adică, a fost vorba de un act dictat de interese geopolitice ale Sfîntei Alianţe şi nicidecum un act de voinţă al celor trei ţări de a forma un singur stat.

Altceva este că creştinii ortodocşi din Transilvania au salutat înscăunarea unui domn ortodox, deoarece vedeau în aceasta curmarea prigoanei lor de către catolicii care formau pe atunci clasa politică a Transilvaniei şi reprezentau „Europa”. Mai mult, creştinii ortodocşi din Polonia (în special români, dar şi ruteni) au trimis o delegaţie la Mihai Viteazul, cînd el se afla la Iaşi, cu rugămintea să-i elibereze pe ei de jugul catolicilor şi să ia sub oblăduirea sa pe toţi creştinii ortodocşi din Polonia („Europa” de atunci). Mihai Viteazul a refuzat să atace Polonia, deoarece aceasta ar fi împiedicat planurile lui şi ale Sfintei Alianţe de a porni război împotriva Imperiului Otoman. Acest fapt reconfirmă că nici pentru Mihai Viteazul „unirea tuturor românilor într-un singur stat” nu era nu că scop, dar nici nu era conştientizat ca atare.

Nici folclorul muntenesc, nici cel moldovenesc, nici cel ardelenesc, maramureşan, bănăţean sau crişănean nu are cîntece, balade, doine, legende, măcar snoave care să exprime „dorinţa de veacuri a tuturor românilor de a fi într-un singur stat”.

Astfel, şi această afirmaţie a unioniştilor este întru totul falsă.

I.a.2. Iar dacă afirmaţia I.a.1. este falsă, atunci nici afirmaţia I.a.2. [precum că „duşmanii ne-au împiedicat (politic sau prin deznaţionalizare) să ne unim”] nu poate nici măcar să existe. Căci dacă cineva nu are vreun scop anume, atunci nimeni nici nu poate să-l împiedice să realizeze acel scop, căci acel cineva nu are un asemenea scop.

Tot de aici rezultă îndată că nici afirmaţia I.a.3. [„România reprezintă dorinţa de unire a tuturor românilor”] nu este adevărată: dacă o asemenea dorinţă nu a existat, atunci nimic şi nimeni nu poate reprezenta împlinirea vreunei dorinţe ce nu există.

Cît priveşte afirmaţiile (I.a.4.) [„acum sîntem liberi să facem unirea”] şi (I.a.5.) [„deci, să o facem !”] falsitatea deplină a acestora a fost arătată mai sus la punctul I.4.

 

MINCIUNA NR. 6: „Republica Moldova este stat falimentat”

Să trecem acum la analiza celei de a doua ramuri a lanţului „logic” de „convingere” a unionismului.

Acest lanţ de „argumente” se întemeiază pe dorinţa firească a oamenilor de a trăi materialiceşte mai bine. Şi este explicabil acest lucru, mai ales în aceste vremuri de asfinţit ale istoriei Omenirii.

Minciuna totală a primelor două afirmaţii din acest lanţ – (II.1.) [„Basarabia nu a fost niciodată stat „] şi (II.2.) [„deci, nici nu poate fi”] – a fost arătată amănunţit la răspunsurile de mai sus I.1.A, I.1.B. şi I.1.C.

II.3. Să vedem acum de ce este falsă sau, cel puţin, vicleană afirmaţia precum că „Republica Moldova este stat falimentat”.

Această afirmaţie falsă, vicleană vine, chipurile, să adeverească teza din minciunea nr. 1 că dacă „Basarabia nu a fost niciodată stat, atunci nici nu poate vreodată deveni stat”.

Ce este un stat falimentat ? Este un stat care, din anumite cauze, nu poate să-şi îndeplinească funcţiile de stat – cele de securitate naţională în primul rînd, apoi cele de asigurare a securităţii cetăţenilor săi, funcţiile de justiţie socială, de asigurare a creşterii demografice a populaţiei sale, de creştere corespunzătoare a produsului său economic ş.a.

Faptul că statul Republica Moldova nu îşi îndeplineşte funcţiile sale de bază este evident pentru oricine, inclusiv pentru elevii claselor gimnaziale, chiar şi pentru o parte din elevii claselor primare. Criminalitatea mare, mortalitatea mare, natalitatea mică, corupţia ca singurul mecanism al relaţiilor dintre organele statului şi cetăţenii lui, justiţia socială desfiinţată în totalitate, sistemul judecătoresc în slujba criminalilor, distrugerea sistematică a micilor întreprinzători, fuga în masă a cetăţenilor ţării peste hotare de urgia sărăciei, visul tuturor generaţiilor tinere de a părăsi definitiv mizeria în care a ajuns acest „picior de plai ca o gură de rai” – Moldova de altădată.

Este evident că statul Republica Moldova nu îşi exercită practic deloc funcţiile sale. Care sînt oare cauzele care fac imposibilă executarea de către acest stat a funcţiilor sale ?

Cauzele care pot pune statul în imposibilitatea de a-şi exercita funcţiile sînt de cîteva categorii:

  • un război armat cu duşmanii (inclusiv război civil, căci toate războaiele civile se alimentează din influenţe străine) cînd pierderile aduse de duşman — demografice, instituţionale, economice – sînt prea mari, devastatoare;
  • un război economic cu duşmanii cînd duşmanul pricinuieşte atîtea pierderi economice ţării, încît statul nu mai are resurse să-şi onoreze obligaţiile, să-şi îndeplinească funcţiile;
  • o catastrofă naturală, ecologică, biologică sau tehnogenă atît de mare, încît ori piere o mare parte din populaţie, ori resursele sînt distruse în marea lor majoritate şi, ca urmare, statul nu mai are ori oameni, ori resurse (sau nici oameni, nici resurse) să-şi îndeplinească funcţiile;
  • statul este condus atît de prost, adică, calitatea guvernării, cîrmuirii este atît de proastă încît mai toate hotărîrile parlamentului, guvernului, preşedintelui, ministerelor sînt greşite, absurde, fără vreo legătură cu realitatea; altfel zis, la cîrma ţării se află oameni mintal şi/sau psihologic handicapaţi, buni doar de casa de nebuni;
  • statul este sub ocupaţie străină şi îndeplineşte nu funcţiile unui stat suveran, ci funcţii de colonie a unei sau a unor puteri străine;
  • statul este capturat de o grupare criminală care foloseşte toate funcţiile statului exclusiv în interesele sale şi nicidecum în interesul cetăţenilor, al populaţiei.

Care dintre aceste cauze sau ce combinaţie dintre aceste cauze au făcut imposibilă funcţionarea statului Republica Moldova ?

Despre cauzele 1)-3). Din momentul proclamării independenţei sale Moldova nu a purtat războaie armate (conflictul armat artificial de la Nistru nu a cauzat pierderi economice serioase Moldovei) şi nici războaie economice cu nimeni. Embargourile economice introduse de Rusia au cauzat pierderi, dar nu într-atît încît membrii parlamentului, guvernului şi preşedintele să nu poată să-şi execute obligaţiile sale. La fel, Moldova nu a trecut prin nici o catastrofă naturală, ecologică, biologică sau tehnogenă care să-i omoare o bună parte din populaţie sau să-i distrugă aproape toate resursele.

Să vedem acum cauza 4). Da, într-adevăr, din 1991 Moldova nu a avut niciodată deputaţi, miniştri, prim-miniştri sau preşedinte atît de neprofesionişti, de inculţi, de nepregătiţi, atît de ignoranţi şi atît de neruşinaţi şi de mincinoşi ca după 2009. După asemenea deputaţi, într-adevăr, se creează impresia că orice om fără nici un fel de studii, luat direct din stradă, ar conduce deloc mai rău orice minister, guvern, parlament sau preşedinţie. Cu toate acestea, noi încă nu putem afirma că aceşti funcţionari de stat („oameni de stat” nici nu ne vine să le spunem) sînt handicapaţi mintal. [Poate că sub aspect psihologic ei şi sînt – în diferită măsură, dar sînt.] Dar mintal nu sînt, mai ales că, cel puţin, la nivel de preşedinte, a fost trecută expertiza psihiatrică. Cauza 4) poate fi socotită cel mult ca un factor agravant al stării în care se află Moldova, dar nu ca un factor determinant.

Cauza 5) este evidentă: după 2009 toate ministerele şi cancelaria guvernului sînt împînzite de „consultanţi” străini fără a căror „consultaţie” rar document este semnat spre executare. Mai mult, majoritatea legilor adoptate de către parlament trec expertiza „consilierilor” străini. Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Guvernul SUA, Uniunea Europeană impun Moldovei reforme şi, respectiv, datorii care ruinează economia ţării, sistemul de asistenţă socială şi, ca urmare, ne pricinuiesc pierderi demografice mai mari ca în timp de război.

Dezvoltarea oricărei ţări este impulsionată de creşterea ei demografică, adică de creşterea natalităţii, cînd copiii sînt mult, mult mai numeroşi decît bătrînii. Toţi ceilalţi indicatori economici şi sociali reflectă influenţa creşterii demografice asupra creşterii economice, a producţiei, a exporturilor, a investiţiilor interne (nu străine !). Iar Moldova a intrat în prăbuşire demografică odată cu declanşarea reformelor la începutul anilor 90 ai veacului trecut. Şi această prăbuşire s-a accentuat după 2009 cănd fuga tinerilor din Moldova a căpătat proporţiile unei părăsiri a ţării de către populaţia ei. Aşa fuge o populaţie din calea unei năpaste, molime, potop, invazii a hoardelor duşmane. Or, toate reformele fără nici o excepţie au fost dictate de către „partenerii de dezvoltare” – de către Banca Mondială cu Fondul Monetar Internaţional, de către SUA şi UE – şi ele toate au condus la prăbuşirea industriei, agriculturii, sistemului de ocrotire a sănătăţii, a sistemului de învăţămînt etc.

Un stat care execută poruncile unor „parteneri” şi toate aceste porunci conduc la distrugerea economiei ţării, la creşterea mortalităţii şi la scăderea natalităţii populaţiei ţării nu reprezintă absolut deloc interesele populaţiei sale, nu execută deloc funcţiile sale de stat, ci exclusiv funcţii de colonie.

Este mult prea evident că statul Republica Moldova a devenit o colonie a SUA şi UE (avînd în vedere că Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional sînt controlate de către bancherii stabiliţi cu traiul în SUA şi care controlează, la rîndul lor, procesul decizional din SUA şi din UE.) Adică, este vorba de oligarhia financiară globală. Cea care acum cîteva generaţii a fondat în 1859 statul modern România.

Cauza 6) este şi ea evidentă şi nu se află în nici o contradicţie cu cauza 5): corupţia care a devenit singura relaţie dintre organele de stat şi populaţie demonstrează că cineva are profituri uriaşe în urma acestei corupţii. Dosare deschise de procuratură la comandă, procese şi hotărîri judecătoreşti la comandă, legi adoptate în parlament la comandă, hotărîri ale curţii „constituţionale” la comandă etc. – toate acestea vădesc că organele de stat de orice specializare lucrează pentru cineva care deţine puterea de stat. Demonstrează că funcţiile organelor de stat servesc unor interese private, particulare, personale, dar nicidecum populaţiei ţării.

Furtul miliardului (de fapt, potrivit evaluărilor făcute de experţi, este vorba de mult mai mult decît 5 miliarde începînd numai din anul 2009), delapidarea fondurilor trimise de UE spre „valorificare” de către gruparea de la guvernare în Moldova şi, evident, în sprijinul ei, investiţiile guvernelor SUA şi UE (nu a firmelor private) în Moldova sînt făcute iarăşi în sprijinul guvernării corupte şi antinaţionale. Fără sprijinul politic, diplomatic şi financiar din partea SUA şi UE (şi, în mod deosebit, din partea României) gruparea criminală care a acaparat puterea de stat în Moldova nu ar fi putut falsifca cu atîta obrăznicie voturile, nu ar fi putut menţine regimul antinaţional, nu ar fi putut jefui cu atîta obrăznicie şi uşurinţă ţara, întreaga ei populaţie.

Da, adevărat: statul Republica Moldova nu îşi execută funcţiile sale elementare, constituţionale tocmai din cauza că se află sub ocupaţie străină şi străinii au adus la putere o bandă criminală care le serveşte interesele lor antinaţionale în schimbul „dreptului” dat acestei bande să jefuiască ţara, poporul ei. Nici un om cît de cît profesionist, cult sau moral nu este în stare să accepte să slujească acestor criminali. Tocmai din această cauză nu găsim feţe inteligente şi cu obraz printre guvernanţi – deputaţi, miniştri, preşedinte, consilieri de-ai lor. Iată de ce numai stîrpiturile şi liftele, lichelele şi laşii încap prin fotoliile de deputaţi ai coaliţiei de guvernare şi la guvern.

Cauza falimentării statului RM este acapararea puterii în el de către trădători sprijiniţi de cei în folosul cărora aceştia au trădat interesele naţionale, ţara şi poporul ei. Dar aceasta nu înseamnă deloc că ieşirea din această stare ar fi să ne unim la alt stat acaparat şi încă şi mai falimentat decît Moldova – care este, fireşte, „România”. Ieşirea este cu totul alta: eliberarea naţională prin răsturnarea de la putere – cu orice metode legitme – a bandei de criminali de la putere şi – în scopul asigurării securităţii naţionale – repoziţionarea geopolitică a Moldovei în sistemul relaţiilor internaţionale.

Faptul că România nu există ca stat, ci ca o colonie a SUA, că este falimentară în toate domeniile, că românii fug din ea mai abitir ca moldovenii din Republica Moldova, că toate pămînturile (agricole, pădurile, munţii, subteranele cu zăcăminte) ei sînt deţinute de străini – fie ca proprietate privată a străinilor, fie în concesiune – arată că România se află mult mai jos decît nivelul de stat falimentar. Pentru adeverirea celor spuse reproducem în Anexă mai multe date despre starea actuală a României, date culese din presa românească care citează diferiţi experţi din România.

Astfel, Republica Moldova este un stat care a fost în mod artificial pus în imposibilitatea de a-şi exercita funcţiile – în primul rînd cele ce ţin de securitatea naţională (politică, demografică, culturală, spirituală, economică, energetică, sanitară, financiară, militară) şi apoi cele ce ţin de securitatea cetăţenilor săi şi a familiilor lor. Fără a asigura funcţiile de securitate naţională este imposibil să fie asigurate cele de securitate a familiilor cetăţenilor. Iar fără a asigura funcţiile de securitate a familiilor nu este posibil să fie asigurate funcţiile de creştere demografică ca unica temelie trainică, reală de creştere economică. Abia în baza creşterii economice pot fi asigurate toate celelalte funcţii ale statului.

Astfel, întreaga sărăcie a peste 98% din populaţia ţării, mortalitatea neobişnuit de mare, natalitatea neobişnuit de mică, emigrarea nebună, criminalitatea, bolile – toate acestea sînt rezultatul disfuncţionalităţii Republicii Moldova ca stat.

Şi la această disfuncţionalitate statul a fost adus în mod artificial de către „partenerii de dezvoltare” cu ajutorul trădătorilor locali în persoana tuturor celor care alcătuiesc „coaliţia de guvernare” şi slugoii lor. În primul rînd este vorba de secta unioniştilor ca cei mai aprigi sprijinitori şi înfăptuitori ai integrării europene, ai desfiinţării funcţiilor statului moldovenesc, ca cei mai fanatici îndreptăţitori ai ocupaţiei străine a Moldovei. Vina cea mai mare o au în falimentarea Moldovei anume unioniştii – atît cei declaraţi, cît şi cei travestiţi în euro-integratori. Atît cei cu funcţii de răspundere, cît şi cei care împrăştie – cu bună ştiinţă – în jurul lor această minciună care este unionismul. Căci „unionismul” înseamnă desfiinţarea unui stat prin unirea lui la un alt stat – unul formal unitar ca România sau altul federal cum este Uniunea Europeană.

MINCIUNA NR. 7: „Unirea cu alt stat este singura soluţie ca moldovenii să scape de mizerie”

II.4. În calitate de ieşire din starea de stat falimentat (de către unionişti) tot unioniştii vin cu soluţia: „să ne unim cu un alt stat !”

Este vorba de un cinism sau de o prostie nemărginită. Oricum, prostia deseori merge mînă în mînă cu ticăloşia. Deseori, dar, din fericire, nu întotdeauna. Căci sînt mulţi oameni care se consideră unionişti nu din ticăloşie, ci din neştiinţă, din necunoaştere, din lipsă de informare, din incapacitate intelectuală de a analiza faptele.

Un stat pus artificial în stare de disfuncţionalitate sau chiar nefuncţionalitate trebuie repus în starea normală prin înlăturarea cauzei – amestecul nepermis al străinilor, cu participarea trădătorilor locali, în acapararea puterii de stat. Dar nu prin lichidarea statului ca unicul instrument de apărare a poporului împotriva amestecului străin şi de pedepsire a trădătorilor. Căci lichidarea acestui instrument înseamnă prelungirea stăpînirii criminale a trădătorilor asupra ţării date şi a poporului ei. Prelungirea unei asemenea stăpîniri înseamnă înlăturarea oricăror limite, oricăror îngrădiri formale în jefuirea definitvă a populaţiei şi lipsirea ei de orice posibilitate de a se apăra.

Soluţia este inversă celei propuse de către unioniştii trădători: înlăturarea oricăror unionişti de la putere –fie a celor făţişi, cum sînt „româno”-unioniştii, fie a celor ascunşi, cum sînt euro-unioniştii.

 

MINCIUNA NR. 8: „Numai unirea cu România va scăpa moldovenii de mizerie, căci România este mai bogată şi avem cu poporul ei un trecut comun”

II.5. În calitate de stat unirea la care ar putea salva populaţia Moldovei unioniştii propun, fireşte, România. Ei motivează aceasta prin faptul că, chipurile, România de astăzi, cea europeană, ne este nouă mai aproape geografic, ca limbă, că avem cu toţii aceeaşi cultură şi acelaşi trecut istoric.

România, sub aspect de suveranitate şi de independenţă, de îndeplinire a funcţiilor sale de stat, în primul rînd a celor ce ţin de securitatea naţională, se află într-o stare şi mai proastă decît Moldova. Dacă Moldova este acum un stat falimentar, România nu mai este stat în general. Faptele din Anexă arată foarte clar că România nu mai există ca stat, poate că nici ca ţară, nici ca popor, ci ca o populaţiei speriată, hăituită, dezorientată (inclusiv sexual), descreştinată, deznădăjduită.

Dar să ne închipuim că România – ca membru al UE – este un stat economiceşte înfloritor şi acordă tuturor cetăţenilor săi aceeaşi ocrotire ca şi, să zicem, Germania, Franţa sau Marea Britanie. Vom arăta că aceasta (adică că România ar fi un stat înfloritor, ceea ce ştim cu toţii că nu este deloc adevărat) încă nu înseamnă că Moldova ar trebui să se unească cu acest stat.

Dacă condiţia de bunăstare ar fi fost singura sau principala condiţie de unire a statelor sărace la cele mai bogate, ar rezulta ca toate ţările lumii ar fi trebuit să se unească cu Elveţia sau cu vreun emirat arab din Golful Persic. Căci aceste două state au cel mai mare venit pe cap de locuitor. Că şi Germania, şi SUA, şi China, şi Rusia, şi Israel, şi Brazilia, şi India, nemaivorbind de Moldova sau România, ar fi trebuit să devină provincii sau „cantoane” ale Elveţiei sau ale vreunui emirat arab. Deci, este vorba de o aiureală. Acest argument conduce la absurd. Ba mai mult: unirea personală a milioanelor de imigranţi musulmani cu ţările UE care au inundat UE nu a condus la creşterea nivelului de viaţă a ţărilor lor, ci a condus la scăderea tot mai drastică a nivelului de viaţă al cetăţenilor UE copleşiţi de invazia aceasta.

Dar România nu este nici pe departe Elveţia, nici nu este, deocamdată, musulmană ca să se unească cu vreun emirat arab.

Nivelul de viaţă din România nu este mai înalt decît în Moldova: salariile şi pensiile nominal mai mari decît în RM sînt devalorizate radical de preţurile şi tarifele mult mai ridicate decît în Moldova. Pentru adeverirea acestui fapt este suficient să pomenim aici miile de cetăţeni români care în zilele de odihnă invadează oraşele moldoveneşti din stînga Prutului ca „să-şi facă plinul” de alimente şi combustibil pe următoarea săptămînă, deoarece salariile şi pensiile lor nu le ajung să se alimenteze la preţurile „româneşti”.

Mai mult chiar: reglementările UE care sînt în vigoare în România nu permit ţăranilor şi micilor meşteşugari (întreprinzători, patentari) să supravieţuiască cît de cît cum o fac ţăranii şi patentarii hăituiţi în Moldova. Adică, pentru ţăranii noştri va fi mult mai greu să-şi cîştige pîinea cea de toate zilele în condiţiile legislaţiei europene a României, decît în condiţiile legislaţiei moldoveneşti care e încă în proces de europenizare (de ajustare la cerinţele Acordului de Asociere RM-UE).

Încorporarea populaţiei Moldovei în România va conduce inevitabil la o scădere bruscă şi simţitoare a nivelului de viaţă al întregii populaţii a României. Astfel, „unirea” va condiţiona scăderea nivelului de viaţă şi pentru actuala populaţie a Moldovei chiar în comparaţie cu nivelul ei de viaţă de astăzi.

Cît priveşte pretenţiile la un trecut comun sau la o cultură comună – după cum am văzut la punctul I.2. de mai sus – românii de astăzi s-au desprins practic cu totul de moştenirea istorică şi, aproape integral, de cea culturală şi spirituală a Munteniei şi a Ţării Moldovei. Această moştenire, inclusiv cea religioasă, este, deocamdată, mult mai prezentă în modul de viaţă şi de gîndire printre moldovenii de la Răsărit de Prut, decît printre românii din România. Tocmai aceasta este diferenţa esenţială sub aspect etno-cultural dintre moldovenii de la Răsărit de Prut şi aproape toţi ceilalţi români.

Adică, noi şi ei ne raportăm diferit la aceeaşi moştenire istorică, culturală şi spirituală. Creştinii, de exemplu, înţeleg că lepădarea de către credincioşii din România a calendarului bisericesc (cel de care s-au condus toţi creştinii din Muntenia şi Ţara Moldovei ca şi cei din Ardeal timp de cel puţin 1600 de ani pînă la acea abandonare) şi introducerea în Biserica lor a unui calendar catolic, al unei credinţe străine şi duşmănoase Ortodoxiei, desparte asemenea credincioşi nu numai de comunitatea culturală şi spirtuală cu moldovenii de la Răsărit de Prut, dar şi de întreaga moştenire culturală şi spirituală a tuturor românilor istorici, de cea a Ţării Moldovei şi chiar a Ţării Româneşti, precum şi de majoritatea covîrşitoare a ortodocşilor din lume. Da, în România există creştini care se mai conduc de calendarul bisericesc, dar aceştia au fost şi mai sînt o minoritate prigonită, marginalizată, blamată şi discriminată de către statul român şi cultul majoritar al acestui stat. Şi această minoritate vieţuieşte mai ales în Moldova de la Apus de Prut !

Ţările se pot uni pentru a-şi spori potenţialul de supravieţuire în vederea confruntării unor pericole comune, adică a acelor pericole care afectează securitatea popoarelor acelor ţări care vor să se unească – securitatea lor naţională – cea demografică, cea culturală, cea sprituală, cea energetică, cea economică, cea militară. România nu are în principiu securitate naţională – am văzut că demografic ea scade, pe teritoriul ei sînt amplasate baze militare străine care în mod inevitabil atrag lovituri nuclerare. De ce fel de securitate naţională a României poate fi vorba în general ?!

Unirea Moldovei cu România va scădea radical securitatea fizică a populaţiei Moldovei. Chiar o va desfiinţa cu totul. O asemenea unire nu rezolvă nici o problemă a RM, ci, dimpotrivă, le agravează pe toate cele existene şi adăugă o mulţime de probleme noi. Ba mai mult: o asemenea unire exclude pe generaţii înainte sau chiar pentru totdeauna orice posibilitate, orice şansă pentru existenţa însăşi a moldovenilor ca popor (fie şi ca o rămăşiţă a vechiului popor român istoric), la fel ca şi orice şansă pentru regenerarea tuturor românilor ca popor. Altfel spus, unionismul oficial este, în esenţă, nu numai anti-moldovenesc. El este nu numai anti-creştin. El este anti-românesc în ultimele sale sensuri. Este o propagandă a unor mituri a căror implementare desfiinţează din istorie întreaga românime cu tot cu moldoveni, munteni, bănăţeni, maramureşeni etc.

Bineînţeles, nu putem nega că ar exista situaţii în care unirea mai multor ţări ar fi fost de folos pentru aceste ţări, mai exact, pentru popoarele acestor ţări. Dar acest gen de unire a potenţialelor demografice, economice, militare, culturale poate fi făcut, după cum a fost subliniat mai sus, numai şi numai pentru a face faţă unor primejdii comune. Este vorba de acele primejdii care afectează suveranitatea popoarelor respective, securitatea lor naţională şi, prin urmare, securitatea familiilor care alcătuiesc acele popoare. Adică, este vorba de popoare care împărtăşesc aceleaşi valori fundamentale, acele valori care dau sens existenţei lor în lume, acele valori pentru a căror dăinuire (căci un popor dăinuieşte numai prin perpetuarea valorilor sale fundamentale) este nevoie de suveranitatea poporului dat. Valori, pentru a căror apărare se şi întocmeşte securitatea naţională a poporului dat şi securitatea membrilor lui cu familiile lor. Asemenea valori sînt moştenite şi exprimate în morala şi credinţa popoarelor date.

În cazul moldovenilor, muntenilor, ardelenilor, a tuturor românilor istorici aceasta a fost Ortodoxia. Zicem „a fost”, deoarece „intrarea” în Europa este posibilă numai după ieşirea din Ortodoxie, cum au spus-o mai mulţi duhovnici din România. România „a intrat” în Europa, deci ea a ieşit din Ortodoxie, s-a lepădat de sfinţii săi în folosul paradelor homosexuale din UE. Unionismul este, în străfundurile sale, inseparabil de poziţii pro-homosexualitate şi de atitudini anticreştine şi antihristice faţă de lumea de azi, de poporul nostru. România poate reveni la normalitate numai ieşind din UE, din această fermă aflată sub ocupaţia americană, numai revenind în familia popoarelor de tradiţie ortodoxă. Căci numai în această familie milenară mai este viitor. Mai poate fi un viitor.

2016, vara,

Chişinău

 

Anexă

DATE DIN PRESA ROMÂNEASCĂ

Ilie Şerbănescu, reputat savant economist din România:

  • Au dispărut, în ultimii 24 de ani, peste 1200 de întreprinderi productive: fabrici, uzine, combinate, cooperative, sisteme de irigaţii şi cîte altele! În România, primul război mondial + al doilea război mondial + cutremurul din 1977 nu au distrus 1200 de întreprinderi. Politicienii ultimilor 24 de ani au reuşit performanţa!
  • Nu există bani pe gratis, asta e o poveste de adormit copii.
  • Multinaţionalele, care reprezintă braţul economic armat al Imperiului Atlantist, vor continua şi intensifica în anii următori o adevărată politică a pământului pârjolit, al cărei obiectiv nu este doar acapararea unui maximum de resurse exportabile (energie, minerale, cereale, lemn, apă şi resurse umane, de la exportul creierelor – “brain drain” – până la munca sezonieră în industria agroalimentară, la personal paramedical şi la forţa de muncă sexuală) la un preţ cât mai scăzut, cum se întâmplă în general în toate regimurile coloniale, ci şi DISTRUGEREA (chiar gratuită) A TUTUROR RESURSELOR CE NU POT FI ACAPARATE în întregime pe termen scurt şi care ar risca să cadă apoi în mâna eurasiatică pe termen mediu. (Menţiune Ce-i cu noi? – AICI E VORBA MAI ALES DE RESURSELE IMENSE DE APĂ POTABILĂ PE CARE ROMÂNIA LE ARE ÎN SUBTERAN ŞI PE CARE AMERICANII VOR SĂ LE DISTRUGĂ PRIN POLUARE – PRIN FRACTURARE HIDRAULICĂ / EXPLOATARE A GAZELOR DE ŞIST!)
  • Controlul rusesc în Europa de Est n-a distrus economia locală, i-a întârziat dezvoltarea sau poate n-a racordat-o la progresul tehnologic, dar n-a desfiinţat-o. La antipozi, s-au situat influenţa şi controlul britanic sau olandez. Imperiul britanic n-a adus bani de acasă, ci a dus bani acasă! A trăit pe seama teritoriilor cucerite, le-a extras seva sistematic şi masiv. Chiar şi după ce le-a eliberat politic! Occidentul întreg trăieşte şi acum pe seama fostelor dar şi actualelor colonii devenite periferii de sine stătătoare cu numele.

 

Factologie

  • Un studiu realizat anul acesta de către Transnational Institute pentru Comisia de Agricultură din cadrul Comisiei Europene atrage atenţia asupra fenomenului de «acaparare» a terenurilor agricole din Europa de Est de către cetăţeni străini din afara UE, analizând, totodată, şi cât teren a fost cumpărat de cetăţeni ai Uniunii Europene, dar din alte ţări decât acelea în care se află terenurile. Potrivit studiului, România este unul dintre statele care au vândut cele mai mari suprafeţe străinilor. Potrivit studiului (în care se menţionează că România nu are date oficiale despre acest fenomen, autorii folosind date obţinute din diverse alte surse), în jur de 20%-30% din terenul arabil al ţării aparţine cetăţenilor străini din UE, în timp ce alte 10% aparţin unor persoane rezidente în alte state decât cele UE. Altfel spus, din estimările Transnational Institute, aproximativ 5,3 milioane de hectare (40% din aproximativ 13,3 milioane de hectare) sînt exploatate de străini.
  • Populaţia rezidentă a ţării a scăzut la începutul anului trecut la nivelul înregistrat în 1969, de circa 20 de milioane de locuitori. Cel mai semnificativ «val» de emigrări s-a înregistrat în 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, principala destinaţie la acea dată fiind Spania. În prezent, cei mai mulţi români care au plecat din ţară pentru o perioadă de cel puţin un an au ales Italia.
  • «Pe parcursul perioadei 1989-2012 populaţia stabilă a României s-a redus cu peste 3,1 milioane de locuitori. Mai mult de 77% din sporul negativ al populaţiei rezidente (stabile) din această perioadă a fost determinat de emigraţie», se arată într-un raport al Statisticii.
  • În ultimii 24 de ani s-a consemnat şi o accentuare a procesului de îmbătrânire a populaţiei. Vârsta medie a populaţiei a urcat de la 37,8 ani în 2002 la 40,9 ani în 2013, în contextul în care persoanele cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani erau cei mai numeroşi în rândul emigranţilor, la nivelul anului 2012.
  • Natalitate în picaj accentuat: România se află în al 26-lea an de declin demografic. Dacă la începutul anului 1990 România avea 23,2 milioane de locuitori, în anul 2015 are o populaţie de sub 20 de milioane.
  • Creşterea ratei sinuciderilor: 8 persoane s-au sinucis pe zi, în 2011, în România, potrivit unui raport al Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”.
  • Practicarea unui sistem de învăţământ total neperformant: dacă în 1930, potrivit recensământului, în România numărul analfabeţilor era de 9,8 milioane de persoane, iar în perioada comunistă, analfabetismul fusese aproape eradicat, în prezent, România a ajuns din nou ţara cu cei mai mulţi analfabeţi din Europa, cu peste 2 milioane. La bacalaureatul din iunie 2012, la 54 de licee din România niciun elev nu a reușit să promoveze examenul maturităț În 2013, rata medie de promovabilitate la examenul de bacalaureat a fost de 55,4%.
  • Neantizarea teritoriului naţional. Vânzarea şi concesionarea de terenuri cetăţenilor străini, în baza unor legi inacceptabil de permisive. S-a terminat cu „Nu ne vindem ţara!”. Jupuirea României prin retrocedări frauduloase de bunuri imobile – case, terenuri/munţi, păduri etc. – chiar şi sate întregi(!) cu bisericile şi cimitirele lor, pădurile defrişate masiv imediat după dobândirea lor în instanţă
  • Despăgubiri uriaşe, urmare a unor supraevaluări exagerate – permise de o legislaţie special concepută pentru jaf şi acordate inclusiv cetăţenilor străini, printre care chiar şi moştenitori ai unor hortişti şi criminali de război(!).
  • Desfiinţarea industriei: site-ul http://www.ziar15minute.net/2013/04/04/ prezintă o listă, cuprinzând 1256 de mari întreprinderi româneşti, cu peste 1000 de angajaţi pe unitate, unele ajungând la mai mult de 10.000 de salariaţi, care au fost distruse, falimentate sau privatizate fraudulos de către guvernele care s-au perindat la conducerea ţării în ultimii 25 de ani. În “strategia” haotică a politicilor economice româneşti de după ’90, singura certitudine predictibilă a fost corupţia.
  • Cheltuieli imense din bugetul de stat pentru achiziţii păguboase dictate din exterior – fregate, avioane, armament etc. Un sistem financiar bolnav, cu o economie subterană uriaşă – în anul 2013, reprezenta 40 de miliarde de euro, cu un mecanism de impozitare fiscală neeficient – în 2010 evaziunea fiscală a fost de 10 mld. euro – şi având funcţionari corupţi până la cel mai înalt nivel – vezi cazul fostului şef al ANAF Sorin Blejnar.
  • Cu împrumuturi uriaşe la bănci (instituţii financiare) precum FMI şi BM – aflată la zero în 1989, la începutul anului 2010, la sfirsitul anului 2015 – 89 miliarde euro
  • Slăbirea Bisericii Ortodoxe Române: Ortodoxia este percepută ca religie naţională în România, în primul rând datorită faptului că 86,8% din populație este de această credinţă (conf. recensământului din 2002)
  • Scoaterea religiei din şcoli.
  • Acceptarea pe teritoriul României a activităţii tuturor cultelor, sectelor, mişcărilor religioase esoterice – gen Biserica Scientologică, şi a grupărilor spirituale –gen MISA -“Mişcarea pentru Integrarea Spirituală în Absolut”, iniţiată de Gregorian Bivolaru şi bazată pe practici sexuale neotantrice).
  • Presiuni şi sprijin material din partea unor cercuri oculte din exterior pentru dezvoltarea în România a mişcărilor de emancipare a homosexualilor, având ca efecte directe disoluţia instituţiei familiei şi subminarea moralei creştine.
  • Europa „salvatoare” nu ne-a salvat niciodată de la nimic ci, dimpotrivă, ne-a condiţionat (de exemplu, recunoaşterea Independenţei de la 1877, de încetăţenirea evreilor), ne-a vândut (la Ialta), ne impune norme (discriminarea pozitivă a minorităţilor – evrei, ţigani), penalităţi etc, deci nu ne va „salva” nici acum!

 

 

[1] Mantră — Formulă sacră cu valoare magică şi educativă, în unele practici şi religii orientale (yoga, budism, hinduism, tantrism).

[2] Guru -1. (În tradiţia hindusă) Învăţător sau maestru spiritual, în special cel care acordă iniţierea unor ucenici; 2. În hinduismul popular contemporan, g.este persoana devotată unei anumite zeităţi, trăind în comuniune cu ea. 3. Escroc de mare anvergură specializat în manipularea în masă a credulilor sub masca unei ocupaţii sau a unei activităţi cu pretenţii ştiinţifice. 4. Consumator de droguri cu experienţă, care îndrumă primii paşi ai celor ce-şi administrează droguri pentru prima oară.

[3] Semnul matematic Þ pus între două afirmaţii îl folosim aici cu înţelesul: „de aici rezultă că”. Adică din cele scrise în stînga semnului rezultă (potrivit unioniştilor) cele scrise în dreapta sensului.

[4] De fapt, potrivit cercetătorilor acestei epoci, marea majoritate a „boierilor” din Basarabia aveau acte false, măsluite de adeverire a „boieriei” lor în faţa autorităţilor imperiale ruseşti. Această mare majoritate erau, de fapt, nişte coţcari de mahala din scăpătata Ţară a Moldovei care au profitat de schimbarea guvernarii la Est de Prut şi şi-au confecţionat acte false de boierie la arhiva domnească din Iaşi (care a fost arsă aproape în totalitate în 1821 de către teroriştii greci din aşa-numita „Elefterie”, adică de cei care l-au omorît ulterior pe Tudor Vladimirescu). Adică, este vorba de precursorii unor personaje de azi cum ar fi Plahotniuc, Filat şi alţi „boiernaşi” mai mărunţei în slujba acestora.

[5] Schimbarea însăşi a statutului de neutralitate poate duce la război civil în Moldova aşa cum s-a întîmplat în Ucraina cînd aceasta a fost trecută în urma loviturii de stat din februarie 2014 în tabăra NATO împotriva Rusiei. Rusia, absolut firesc şi previzibil, a ripostat îndată, sprijinind mişcările separatiste din Ucraina.

Benedict CIUBOTARU, special pentru IZBORSK.MD.